Azi-noapte în vis am dat mâna cu Obama la o petrecere, ne-am bătut prieteneşte pe umăr pentru că nu ne mai văzusem de mult timp şi am stat la taclale la o bere despre marile probleme de mentalitate ale românilor şi americanilor.
Am plecat apoi să culeg nişte roşii din propria curte, pe care le-am dus la magazinul de lângă să mi le cântărească; după care le-am plătit ca şi cum le-aş fi cumpărat de acolo.
Ulterior m-am uitat la o carte în care poze ale unor obiecte celebre fuseseră reconstituite pe baza a o grămadă de caractere ASCII stranii. Era acolo inclusiv preferata mea, Opera din Sidney.
Iar în final mi-am dat seama că data viitoare când ne vom vedea, Obama o să mă certe că am plătit nişte roşii care erau, de fapt, deja ale mele.
03 September 2012
01 September 2012
Profesoara melancolică şi elevul realist
Sala clasei a IX-a B, ora 18:34. Indivizi ai regnului animal prezenţi –
doi Homo sapiens sapiens şi o Musca domestica. Sursa de lumină: trei
tuburi de neon amplasate strategic în formă de triunghi echilateral.
PROFESOARA (circulară, scurtă, ca un tufiş înflorit): Te-am chemat, Piersicescule, în legătură cu tema ta de la română pentru azi.
ELEVUL (înalt, deşirat, asemănător unei jaluzele îndoite): Piersescu, doamnă profesoară, nu Piersicescu.
PROFESOARA (înflorind dublu faţă de obicei): Mă scuzi, dragule, mă scuzi. Părea mai uşor de pronunţat aşa. Dar să revenim la subiect.
ELEVUL (serios): V-am predat tema, doamna.
PROFESOARA: Şi ţi-am şi corectat-o. Ţie şi tuturor celorlalţi.
ELEVUL: Atunci care este problema?
PROFESOARA: Piersescule, te simți constrâns de lumea asta?
ELEVUL (confuz): Scuzaţi, doamna, mai ziceţi o dată?
PROFA: Te întrebam dacă te simţi constrâns. Nu am putut să nu observ la tine o lipsă de imaginaţie de la începutul semestrului încoace. Se reflectă în toate temele.
ELEVUL: Aţi putea să-mi explicaţi şi mie...?
PROFA: Uite, Piersescu. Vorbesc la modul serios cu tine acum. V-am dat să-mi faceţi un eseu cu titlul: „Cine sunt eu?". Uite ce mi-a scris colega ta, Andra. (Luând o foaie din teancul de pe catedră şi citind admirativ):
„Sunt o fiinţă uitată a imperfecţiunii, o plăsmuire hâdă a întunecimii, o furie insipidă scăpată din Infernul societăţii claustrofobice. De ce, o, de ce sunt eu vinovată că sunt o furie? De ce nu m-am născut şi eu nimfă, să colind lumea cântând?"
ELEVUL (bombănind): Ce se mai sparge în figuri şi Andra asta. Pun pariu că nici nu ştie ce-i aia „insipid".
PROFA: Ai zis ceva, dragule?
ELEVUL (senin): Nimic, doamna, continuaţi.
PROFA: Uite ce mi-a scris Glad. (Luând o altă foaie):
„Cine sunt eu? Sunt ultimul erou de la Maraton, sunt esenţa trecutului şi a viitorului, sunt acel ce a fost şi cel ce va veni mai la urmă. Acela sunt eu."
ELEVUL (iarăşi bombănind): Fi-ţi-ar netu', Glade. Ce-ai mai copiat tu de pe gugăl.
PROFA (scuturând o floare de pe ramură): Îţi place cum a compus colegul tău, nu, Piersescule?
ELEVUL (muşcându-şi obrazul pe interior): La nebunie, doamna.
PROFA (fericită): Aşa te vreau. Şi acum ia să citim ce ai scris... mătăluţă.
ELEVUL (dăndu-şi rapid ochii peste cap): Citiţi, doamna, citiţi.
PROFA (cu intonaţie): „Cine sunt eu?" de elevul Piersescu Liviu. „Sunt doar un adolescent sclifosit. Ei şi? Puteam să fiu şi un urangutan fosforescent. Atâta timp cât în jurul meu erau numai urangutani fosforescenţi, nu trebuia să mă consider cu nimic mai presus. Umpla-s-ar lumea de urangutani fosforescenţi, la ce să mă plâng eu, nu am mai mult fosfor decât ceilalţi, nu?"
ELEVUL (în gând): Ce n-aş da să fiu un urangutan acum.
PROFA: Piersescu, nu vreau să fiu rea, dar nu aşa se compune un eseu.
ELEVUL: De ce nu, doamna?...
PROFA: Uite, dragule. De ce nu încerci şi tu să scrii la fel cum scriu colegii tăi? Scrie şi tu despre visuri, despre speranţe, piedici... ia, dacă ai avea de făcut un eseu cu titlul „Cum am învăţat să zbor", ce ai compune? Mmm?
ELEVUL (zărind musca): Aş scrie că am fost o larvă a unei insecte nespecificate, m-am metamorfozat şi apoi am decolat şi mi-am menţinut traiectoria până la cel mai apropiat neon, unde m-a atras lumina inexplicabil şi m-am ars.
PROFA: Nu, nu! Tu nu înţelegi că zborul e o metaforă? Trebuie să scrii cum ai zburat tu ca om!
ELEVUL: Păi bine, dar nu pot să înfrunt gravitaţia.
PROFA: Asta e problema! Eşti constrâns! În literatură trebuie să gândeşti dincolo de limitele ălea de la ştiinţe!
ELEVUL: Eu vreau să-mi respect propriul cod etic. Al meu îmi zice că nu pot zbura, deci nu pot zbura.
PROFA: Fii mai visător, Piersescule! Luna trecută, când v-am dat la lucrare întrebarea „Care e cea mai mare dorinţă a mea?", colegii tăi mi-au spus că vor să fie aviatori, doctori, să facă bungee-jumping, numai tu mi-ai scris că vrei să-ţi faci curat pe sub calorifer.
ELEVUL: Am fost sincer.
PROFA: Nu mai fi! Învaţă să ai imaginaţie! Să visezi!
ELEVUL (exasperat): Asta ar însemna să mint.
PROFA: Învaţă să faci distincţie între fantezie şi minciună atunci!
ELEVUL: Şi, în fond, ce e rău cu urangutanii mei?
PROFA: Nu sunt reprezentativi, măi băiatule! Nu au simbolism în ei! Nu te poţi lega afectiv de un urangutan.
ELEVUL: Dar reprezintă şi ei tot o metaforă.
PROFA: Metaforă pentru ce?
ELEVUL: Pentru... hmmm. (Gânditor): Urangutanul e o specie de primată care se aseamănă teribil de mult cu omul ca înfăţişare. Dar tocmai din această asemănare incompletă, omul îl percepe pe urangutan ca fiind urât. Am vrut să evidenţiez că aşa sunt priviţi, ăă, adolescenţii de societate. Iar fosforul reprezintă calitatea sufletului lor. Cum ceva fosforescent luminează numai noaptea, şi sufletul adolescentin luminează numai...mmm, atunci când e presat de stres. (Faţă neutră).
PROFA (ca bătută de vânt): Bravo, Piersescule, m-ai lăsat fără cuvinte. Din păcate, fără explicaţie nu ţi-aş fi înţeles niciun pic ideea. Încearcă şi tu, de acum încolo, să foloseşti termeni mai... apropiaţi şi nouă, oamenilor de rând. Să nu te mai prind cu urangutani şi fosfor!
ELEVUL (pierzându-şi răbdarea): Dar doamna, eu nu pot să scriu cu furii şi cu nimfe şi cu Maratoane şi cu mai ştiu eu ce! Mie nu-mi transmit nimic noţiunile ăstea! Mai bine fac legătura cu ceva înţelegibil printr-o asociere logică!
PROFA (enervată şi ea, mai ales că o bâzâie musca de la o vreme): Lasă logica, măi dragă, în literatură! În literatură trebuie să scrii cu inima, nu cu creierul!
ELEVUL: Am înţeles, doamna. Începând cu tema de mâine, aşa o să fac.
Scena se dizolvă. Cei doi Homo sapiens sapiens părăsesc încăperea, lăsând numai Musca domestica să-şi continuie traiectoria până la cel mai apropiat neon.
A doua zi, ora 14:45. Profesoara, aflată în cancelarie, corectează o serie de poezii de la clasa a IX-a B cu titlul „Intimitate". Zăreşte scrisul elevului Piersescu Liviu, ia foaia lui din teanc şi începe să citească:
Intimitate
E atunci când către inima mea
Nu curg vene şi artere
Ci visuri, speranţe, piedici
Când nu există gravitaţie
Şi nimic limitativ
Şi eu îmi doresc să fiu aviator pe sub calorifer
Dar nu mai am capul de urangutan
Pentru că, mai nou, creierele sunt pe cale de dispariţie
Ci am capul de nimfă
Şi strălucesc ca un tufiş
Şi simbolic reprezint ilogica
Şi nu mint, am doar fantezie
Aşa că nu trebuie să pun nici semne de punctuaţie
Pentru că sunt artist, am licenţă poetică
Şi pot să debitez orice
Cu toate că momentan sufăr de un caz grav de astenie intelectuală
Din lipsa fosforului.
Elevul Piersescu Liviu a obţinut media 10 pe semestrul II la limba şi literatura română.
Cea mai populară scriere a mea de până acum. Datează din august 2010. Premiul III la Virgil Ierunca şi inclusă în revista cea în alb-negru a şcolii. Pam pam.
PROFESOARA (circulară, scurtă, ca un tufiş înflorit): Te-am chemat, Piersicescule, în legătură cu tema ta de la română pentru azi.
ELEVUL (înalt, deşirat, asemănător unei jaluzele îndoite): Piersescu, doamnă profesoară, nu Piersicescu.
PROFESOARA (înflorind dublu faţă de obicei): Mă scuzi, dragule, mă scuzi. Părea mai uşor de pronunţat aşa. Dar să revenim la subiect.
ELEVUL (serios): V-am predat tema, doamna.
PROFESOARA: Şi ţi-am şi corectat-o. Ţie şi tuturor celorlalţi.
ELEVUL: Atunci care este problema?
PROFESOARA: Piersescule, te simți constrâns de lumea asta?
ELEVUL (confuz): Scuzaţi, doamna, mai ziceţi o dată?
PROFA: Te întrebam dacă te simţi constrâns. Nu am putut să nu observ la tine o lipsă de imaginaţie de la începutul semestrului încoace. Se reflectă în toate temele.
ELEVUL: Aţi putea să-mi explicaţi şi mie...?
PROFA: Uite, Piersescu. Vorbesc la modul serios cu tine acum. V-am dat să-mi faceţi un eseu cu titlul: „Cine sunt eu?". Uite ce mi-a scris colega ta, Andra. (Luând o foaie din teancul de pe catedră şi citind admirativ):
„Sunt o fiinţă uitată a imperfecţiunii, o plăsmuire hâdă a întunecimii, o furie insipidă scăpată din Infernul societăţii claustrofobice. De ce, o, de ce sunt eu vinovată că sunt o furie? De ce nu m-am născut şi eu nimfă, să colind lumea cântând?"
ELEVUL (bombănind): Ce se mai sparge în figuri şi Andra asta. Pun pariu că nici nu ştie ce-i aia „insipid".
PROFA: Ai zis ceva, dragule?
ELEVUL (senin): Nimic, doamna, continuaţi.
PROFA: Uite ce mi-a scris Glad. (Luând o altă foaie):
„Cine sunt eu? Sunt ultimul erou de la Maraton, sunt esenţa trecutului şi a viitorului, sunt acel ce a fost şi cel ce va veni mai la urmă. Acela sunt eu."
ELEVUL (iarăşi bombănind): Fi-ţi-ar netu', Glade. Ce-ai mai copiat tu de pe gugăl.
PROFA (scuturând o floare de pe ramură): Îţi place cum a compus colegul tău, nu, Piersescule?
ELEVUL (muşcându-şi obrazul pe interior): La nebunie, doamna.
PROFA (fericită): Aşa te vreau. Şi acum ia să citim ce ai scris... mătăluţă.
ELEVUL (dăndu-şi rapid ochii peste cap): Citiţi, doamna, citiţi.
PROFA (cu intonaţie): „Cine sunt eu?" de elevul Piersescu Liviu. „Sunt doar un adolescent sclifosit. Ei şi? Puteam să fiu şi un urangutan fosforescent. Atâta timp cât în jurul meu erau numai urangutani fosforescenţi, nu trebuia să mă consider cu nimic mai presus. Umpla-s-ar lumea de urangutani fosforescenţi, la ce să mă plâng eu, nu am mai mult fosfor decât ceilalţi, nu?"
ELEVUL (în gând): Ce n-aş da să fiu un urangutan acum.
PROFA: Piersescu, nu vreau să fiu rea, dar nu aşa se compune un eseu.
ELEVUL: De ce nu, doamna?...
PROFA: Uite, dragule. De ce nu încerci şi tu să scrii la fel cum scriu colegii tăi? Scrie şi tu despre visuri, despre speranţe, piedici... ia, dacă ai avea de făcut un eseu cu titlul „Cum am învăţat să zbor", ce ai compune? Mmm?
ELEVUL (zărind musca): Aş scrie că am fost o larvă a unei insecte nespecificate, m-am metamorfozat şi apoi am decolat şi mi-am menţinut traiectoria până la cel mai apropiat neon, unde m-a atras lumina inexplicabil şi m-am ars.
PROFA: Nu, nu! Tu nu înţelegi că zborul e o metaforă? Trebuie să scrii cum ai zburat tu ca om!
ELEVUL: Păi bine, dar nu pot să înfrunt gravitaţia.
PROFA: Asta e problema! Eşti constrâns! În literatură trebuie să gândeşti dincolo de limitele ălea de la ştiinţe!
ELEVUL: Eu vreau să-mi respect propriul cod etic. Al meu îmi zice că nu pot zbura, deci nu pot zbura.
PROFA: Fii mai visător, Piersescule! Luna trecută, când v-am dat la lucrare întrebarea „Care e cea mai mare dorinţă a mea?", colegii tăi mi-au spus că vor să fie aviatori, doctori, să facă bungee-jumping, numai tu mi-ai scris că vrei să-ţi faci curat pe sub calorifer.
ELEVUL: Am fost sincer.
PROFA: Nu mai fi! Învaţă să ai imaginaţie! Să visezi!
ELEVUL (exasperat): Asta ar însemna să mint.
PROFA: Învaţă să faci distincţie între fantezie şi minciună atunci!
ELEVUL: Şi, în fond, ce e rău cu urangutanii mei?
PROFA: Nu sunt reprezentativi, măi băiatule! Nu au simbolism în ei! Nu te poţi lega afectiv de un urangutan.
ELEVUL: Dar reprezintă şi ei tot o metaforă.
PROFA: Metaforă pentru ce?
ELEVUL: Pentru... hmmm. (Gânditor): Urangutanul e o specie de primată care se aseamănă teribil de mult cu omul ca înfăţişare. Dar tocmai din această asemănare incompletă, omul îl percepe pe urangutan ca fiind urât. Am vrut să evidenţiez că aşa sunt priviţi, ăă, adolescenţii de societate. Iar fosforul reprezintă calitatea sufletului lor. Cum ceva fosforescent luminează numai noaptea, şi sufletul adolescentin luminează numai...mmm, atunci când e presat de stres. (Faţă neutră).
PROFA (ca bătută de vânt): Bravo, Piersescule, m-ai lăsat fără cuvinte. Din păcate, fără explicaţie nu ţi-aş fi înţeles niciun pic ideea. Încearcă şi tu, de acum încolo, să foloseşti termeni mai... apropiaţi şi nouă, oamenilor de rând. Să nu te mai prind cu urangutani şi fosfor!
ELEVUL (pierzându-şi răbdarea): Dar doamna, eu nu pot să scriu cu furii şi cu nimfe şi cu Maratoane şi cu mai ştiu eu ce! Mie nu-mi transmit nimic noţiunile ăstea! Mai bine fac legătura cu ceva înţelegibil printr-o asociere logică!
PROFA (enervată şi ea, mai ales că o bâzâie musca de la o vreme): Lasă logica, măi dragă, în literatură! În literatură trebuie să scrii cu inima, nu cu creierul!
ELEVUL: Am înţeles, doamna. Începând cu tema de mâine, aşa o să fac.
Scena se dizolvă. Cei doi Homo sapiens sapiens părăsesc încăperea, lăsând numai Musca domestica să-şi continuie traiectoria până la cel mai apropiat neon.
A doua zi, ora 14:45. Profesoara, aflată în cancelarie, corectează o serie de poezii de la clasa a IX-a B cu titlul „Intimitate". Zăreşte scrisul elevului Piersescu Liviu, ia foaia lui din teanc şi începe să citească:
Intimitate
E atunci când către inima mea
Nu curg vene şi artere
Ci visuri, speranţe, piedici
Când nu există gravitaţie
Şi nimic limitativ
Şi eu îmi doresc să fiu aviator pe sub calorifer
Dar nu mai am capul de urangutan
Pentru că, mai nou, creierele sunt pe cale de dispariţie
Ci am capul de nimfă
Şi strălucesc ca un tufiş
Şi simbolic reprezint ilogica
Şi nu mint, am doar fantezie
Aşa că nu trebuie să pun nici semne de punctuaţie
Pentru că sunt artist, am licenţă poetică
Şi pot să debitez orice
Cu toate că momentan sufăr de un caz grav de astenie intelectuală
Din lipsa fosforului.
Elevul Piersescu Liviu a obţinut media 10 pe semestrul II la limba şi literatura română.
Cea mai populară scriere a mea de până acum. Datează din august 2010. Premiul III la Virgil Ierunca şi inclusă în revista cea în alb-negru a şcolii. Pam pam.
Subscribe to:
Posts (Atom)