Zmeul zmeelor

(Poveste cu Jinzo - un personaj creat acum vreo 7-8 ani şi la care revin când nu mai ştiu ce să mai scriu.)

Să rezişti, pe termen lung, unor conversaţii cu cineva pretenţios şi umblat, în vârstă de 3000 de ani – aşa ca mine – trebuie să fi fost extrem de solicitant. Bietul Iavi dădea însă tot ce putea ca să îmi menţină interesul treaz. Şi, deşi nu încercam să par atoateştiutoare, se întâmpla să cunosc câte ceva cam despre 99% dintre subiectele pe care le aducea el în discuţie.

Spre exemplu:

–Hei – îmi zise într-o zi, pe când vizitam amândoi un acvariu şi eu tocmai ronţăiam cornetul de la o îngheţată cu fistic – ştiai că ilustrele caracatiţe au 130 de miliarde de neuroni în cap, cu 30 miliarde mai mulţi decât oamenii? Plus că încă trei cincimi sunt distribuiţi în braţe!

–Aaa, dar stai să vezi când le tai un braţ! O să se îndrepte singur spre mâncare, dacă are în preajmă. Şi apoi o să-l aducă acolo unde ar fi fost gura, dacă ar fi fost încă ataşat de corp. Am văzut odată aşa ceva! am răspuns cu entuziasm, lăsându-l pe Iavi perplex.

Sau:

–Pfai. Ce cald e! Caniculă, frate! Chiar, ştiai că noţiunea de „caniculă” e strâns legată de Constelaţia Câinelui?

–Normal! – aici l-am văzut cum se strâmbă, dezamăgit. Dies canicularae. Zilele de vară în care turbează câinii, iar Sirius străluceşte cel mai tare. Deşi fără legătură cauzală directă, asociate cu valul excesiv de căldură din toiul lui iulie/august!

Ba chiar:

–Jinzo – mi se adresă el pompos, în timp ce îşi fixa cu un deget ochelarii pe nas – ţin să te anunţ că exista cândva o mega-libelulă cu anvergura aripilor de 75 de centimetri! Tu îţi dai seama?!

–Jumătate din înălţimea mea, huh.

–Iar acum se estimează că o astfel de insectă nu ar putea să zboare. Şi ştii de ce?

–Îmi închipui că erau alte condiţii atmosferice pe atunci – am zis eu, distrată, încercând să-mi imaginez măgăoaia mişcându-şi cele patru aripi şi bâzâind ca un motor stricat. Aer mai dens, umiditate mai mare, mai mult oxigen, ştiu şi eu–

Iavi deschise gura să comenteze şi o închise la loc cu un păcănit destul de puternic – se vedea că era dezamăgit la culme că nu mă putuse şi el surprinde nici măcar cu asta.

Dar picătura care a umplut paharul a fost alta.

Ne plimbam prin staţiune la voia întâmplării, Iavi şi cu mine – şi jucam un joc al memoriei. Iavi îl inventase. Spunea că e spre binele meu. Că, adică, m-ar fi ajutat să reţin trăsăturile oamenilor – care mie îmi apăreau ca o pată difuză – şi mi-ar fi dat punctul de pornire de la care să-i individualizez. Inutil să-i repet că, de fapt, eu nu voiam să deosebesc oamenii între ei – după trei milenii de existenţă, ajunsesem la concluzia că, făcând abstracţie de câteva excepţii, toţi erau la fel. Iavi însă pur şi simplu nu voia să înţeleagă asta – susţinea clar şi cu tărie că aveam o anume afecţiune medicală numită prosopagnosia – sau aşa ceva.

Aşadar, ne plimbam prin staţiune la voia întâmplării – şi, de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi, eu trebuia să i-l descriu lui Iavi cât mai amănunţit în următorul minut.

–Vreo douăji de ani, brunet, cu strat dublu de bărbie – turuiam eu plictisită, amintindu-mi faţa tânărului care tocmai ne depăşise. Avea un tricou negru pe care scria cu un magenta ţipător „I'm fabulous”.

–Pantalonii?

–Albaştri cu dungi roz.

–Încălţămintea?

–Adidaşi vechi de cel puţin jumate de deceniu.

–Culoarea ochilor?

–Eee, culoarea ochilor... căcănie cu picăţele mov!

În mod normal, Iavi mi-ar fi făcut morală că nu luam exerciţiul în serios – şi chiar mă aşteptam la replicile lui mature şi pline de responsabilitate, gata să-l iau peste picior.

Însă reacţia întârzie.

M-am uitat în sus jumătate de metru, spre faţa lui Iavi – însă şi el se uita în sus, la ceva ce lăsa o pată colorată pe cer.

–Zmeu! zise el, încântat. Îmi plac zmeele. Am avut şi eu unul în copilărie.

Şi, până să-mi dau seama, i-am zis şi eu, pe cel mai degajat ton cu putinţă:

–Oooh, şi eu aveam unul când eram mică!

Asta însă îl călcă pe Iavi pe nervi mai mult decât orice.

–Aveai un zmeu – mârâi el.

–Da – i-am răspuns.

–În copilărie.

–Dap.

–În Grecia Antică, acum trei mii de ani?

–Da şi da!

–Hipster.

Şi Iavi mă privi de parcă eram un extraterestru hermafrodit supradimensionat venit să distrugă liniştea omenirii.

–Eşti incredibilă – bombăni el, scos din sărite. Vrei tot timpul să ai tu ultimul cuvânt, nu-i aşa? Chiar dacă tre' să inventezi poveşti absurde pentru asta! Incredibilă!

–Stai, ce?

Iavi o luase înainte, încă scoţând sunete nearticulate. Încercam pe cât puteam să ţin pasul cu el, dar deja alergam aproape la capacitate maximă.

–Hei! Stai! am urlat în urma lui – dar Iavi părea să fie mai predispus să se ducă înot până în Triunghiul Bermudelor şi înapoi, decât să mă aştepte pe mine.

–Zău aşa, stai!

–...jucărie de tip zmeu în urmă cu câteva mii de ani... auzi la ea... incredibil cât tupeu...

–Dacă stai, îţi povestesc cum l-am primit! E destul de neobişnuit, chiar şi pentru mine! am făcut o ultimă încercare – de data asta, cu succes.

Doctoraşul se oprise în mijlocul drumului – o siluetă ridicolă, cu un cap mai mare decât majoritatea.

–Bun. S-auzim! îşi trosni el degetele.

Ne-am oprit la o cafenea decorată, din motive care mă depăşeau, cu creaturi polare: vulpi albe, lemingi, ptarmigani, foci...

Iavi îşi luă un capuccino; eu cafea cu rom.

–Fac eu cinste – zise el în felul său tipic de pompoşenie, de parcă cine ştie ce favoare monumentală îmi făcea. Numai povesteşte-mi.

M-am uitat la el derutată; nu doar că doctoraşul părea sceptic, ci chiar înclinat în întregime să creadă că totul e o farsă.

Şi-n plus... nici eu habar nu aveam de unde să încep.

–Alo. Pământul către Jinzo. Zmeu. Copilărie. Grecia Antică. Dă-i drumul. Acum! – mă readuse Iavi la realitate, speriind cu vocea sa categorică doi tineri de la o masă alăturată.

L-am privit cu exasperare; îmi era destul de greu să intru în atmosferă aici, în cafeneaua asta cu borcane cu gheaţă pe policioare şi cu pereţii vopsiţi a zăpadă şi ger. Încet, oftând şi cu o mişcare calculată, mi-am întors capul spre afară, spre marea care se vedea în depărtare. După care am închis ochii şi mi-am imaginat că inspir aerul sărat, vrând să sorb fiecare particulă de clorură de sodiu în nări.

–Era pe când am văzut prima dată marea – am zis; şi-n acelaşi timp mi-am dat seama că nu ăsta era momentul de început.

Nu. Nicidecum.

–O casă. Asta ţin minte. O casă. Mică, simplă, dar surprinzător de comodă. Cu curte interioară.

Iavi ridică o sprânceană, părând derutat de incoerenţă; dar nu-mi comentă nimic.

–Şi cu norme de igienă destul de ridicate – am pufnit, ştiind că asta îi va atrage atenţia în mod deosebit.

–Serios? Nu eraţi plini de mizerie de-a lungul istoriei? mă întrebă el sceptic.

–Confunzi Antichitatea cu Evul Mediu şi zona mediteraneană cu restul Europei. Dar revenind.

Mă şi vedeam plimbându-mă prin casa plină de amfore, mari şi mici, grase şi subţiri, toate cu sigiliul producătorului pe ele.

–Tata. Un tip scund, hazliu. Măcelarul polisului. În fine, măcelar e impropriu spus. Tranşa carnea animalelor aduse ca sacrificiu. O funcţie semisacră, dacă vrei.

Marea, marea, marea...

–Mama. O nemurită. Mă rog, eu logic că nu ştiam asta pe atunci. Am întâlnit-o abia secole mai târziu din pură întâmplare şi am recunoscut-o şi atunci mi-am primit şi explicaţia. Dar oricum. Tata ştia că ea era o fiinţă nemuritoare. O considera un fel de nimfă. Ea însă îi promisese lui că va sta cu noi până se va plictisi – ce noţiune neobişnuită pentru vremurile ălea! Apoi va pleca să călătorească.

Pe tejgheaua cafenelei se afla un urs polar în miniatură, care parcă făcea cu ochiul, rânjind superior.

–Cred că aveam vreo şase ani pe când a hotărât să plece. Divorţurile erau destul de comune pe atunci.

Aici Iavi se lăsă pe spate, privindu-mă de parcă tocmai i-aş fi declarat că „gravitaţia e doar o teorie”.

–Zău? Chiar erau divorţuri acum câteva milenii?

–Divorţuri au fost de când au fost şi căsătorii, Iavi băiatule – l-am luat eu pe doctoraş la mişto.

Iavi ridică din umeri rapid, dar nu insistă.

–Bun. Divorţurile erau comune, însă numai din partea soţului. Ei amândoi căzuseră totuşi de acord. Era încă epoca homerică. Şi plin război. Tata avea un picior beteag; nu se putuse duce. Dar majoritatea bărbaţilor erau afară din cetate. Prin urmare, femeile aveau ceva mai multă libertate pe atunci – cel puţin, puteau ieşi din casă. Asta aşa, ca un mic context istoric.

Am sorbit o gură de cafea; Iavi era numai ochi, urechi şi sprâncene ridicate.

–Chiar şi aşa, era nemaiîntâlnit ca una să plece singură din cetate. Tata urma să o ducă până în port; se înţelesese deja cu cineva care pleca spre continent să o ia şi pe ea pe corabie. Noi eram destul de săraci. Nu aveam decât o sclavă bătrână, care căzuse la pat. Războiul ne lăsase şi fără rude apropiate. Aşa că m-au luat şi pe mine cu ei.

Am simţit nevoia să fac o pauză; Iavi ronţăia un pliculeţ cu zahăr, nepărând conştient de cât de ridicol arăta.

–Am mers un timp nesfârşit de-a lungul zidurilor de apărare. Tot restul vieţii, când am avut de făcut drumuri lungi, mi s-a părut că îl retrăiam pe ăsta. Am trecut pe lângă piaţa civică... agora. Pe vremea aia nu era încă acel mare centru de mai târziu, în care se strângeau toţi cetăţenii. Nici mie nu mi-a rămas în minte ca fiind ceva extraordinar. Piaţa comercială însă mi-a plăcut. Deja era multă lume, chit că era devreme. Toate femeile sărace vindeau zarvazat în piaţă şi pe mine era să mă calce în picioare una grasă de tot – cred că am plâns destul de mult după asta. Dar ai mei mi-au cumpărat nişte măsline să mă potolească. Ţin minte că mă ţineau strâns de mâini. În depărtare, se vedea templul pe acropolă. Mie îmi era somn.

Somn simţeam şi acum, stând în cafeneaua polară blestemată; sau mai bine zis, o oarecare scurgere de energie. Ce straniu; multe amintiri îmi pierdusem de-a lungul secolelor, dar pe asta nu. Şi, mereu când o invocam, mintea mea o retrăia cu aceeaşi înţelegere restrânsă de copil de şase ani.

–Ok. După nenumărate ore, am simţit... mirosul mării. Peşte mort, scoici putrezite,alge, sare, lemn la apă, alde ăstea. Dar era minunat. Portul era plin de oameni. Lumea forfotea în toate direcţiile; nimeni nu avea timp de nimic. Şi erau atâtea vase! Bireme, trireme. Vase de transport. Mari, mici, imense. Şi... mai era şi altceva. Un alt fel de vas.

M-am oprit iar, dar de data asta, Iavi – care, după ce-şi vărsase jumătate din zahărul din plic pe tricoul său cu un desen cu o bucată de ADN, renunţase la ronţăit – se aplecă înspre mine, nemaiputând de curiozitate.

–Ce vas era?

Am pufnit amuzată; acum începea cu adevărat partea incredibilă.

–Era un vas care nu arăta ca niciun altul. Avea multe pânze colorate în roşu şi o formă cu totul aparte. Iar la bordul lui nu era nici sclavi, nici meteci, nici cetăţeni, nici nimic ştiut de mine. Ci oameni mici şi încruntaţi, cu mustăţi ascuţite şi haine colorate. Asiatici.

–Asiatici? Zău? Tu îţi dai seama ca trebuie să fi ocolit jumătate din glob ca să ajungă acolo?

Scepticismul revenise pe faţa doctoraşului; părea să se asorteze perfect cu ursul polar de pe tejghea.

–Eu îţi spun exact ceea ce am văzut. Habar nu am cum ajunseseră pe acolo, deşi cel mai probabil voiau numai să efectueze schimburi comerciale – şi Mediterana era o piaţă excelentă. Aduseseră mirodenii, mătase şi tot felul de alte chestii specifice lor. Dacă nu îţi convine varianta asta, se prea poate să fi venit şi numai pentru ea. Pentru mama, adică. Oricum, cu ei a plecat. Se urcase la bord, însoţită de unul dintre ei. Eu începusem să plâng de mama focului şi, ca să meargă treaba prost, toată lumea din port se holba la mine. Deodată, m-am trezit că a apărut un gălbejit în faţa mea. Mi-a arătat tot felul de jucării colorate. Titireze, păpuşi, care. Din ăstea mai văzusem şi eu, aşa că m-am pus pe bocit şi mai tare. Apoi a scos... zmeul. Un zmeu albastru azur, din pânză de in. Nimeni în jur nu mai avusese de a face cu un zmeu până atunci. L-am privit înălţându-se şi am început să râd. Tata s-a tocmit vreo jumătate de oră pentru el. A trebuit să-şi dea la schimb cuţitul cu mâner sculptat de el însuşi – pe care îl avea oriunde cu el, de când îl ştiam eu.

Terminasem cafeaua de ceva timp; Iavi făcu semn chelnerului să ne aducă nota.

–Şi ce s-a întâmplat cu el? Cu zmeul, adică?

–Păi – l-am făcut praf destul de repede. Şi apoi m-a ajutat Aspasia – sclava noastră – să-l repar. Şi apoi iar l-am făcut praf. Şi l-am reparat. Şi tot aşa. Nu prea aveam loc prin gineceu şi prin curte să îl înalţ. Uneori mai fugeam de acasă cu el şi îl înălţam prin pădurea de pini – iar Aspasia nu îndrăznea să mă toarne, tocmai fiindcă ar fi luat şi ea ditamai biciuiala din cauza mea. În fine. Când am făcut cinşpe ani şi a trebuit să mă mărit, l-am închinat zeiţelor, alături de celelalte jucării.

–Ai făcut CE cu el? mă întrebă Iavi, incredul.

–L-am dus la templu şi l-am dat drept ofrandă zeiţelor. Aşa era tradiţia. Trebuia să îţi aduci toate obiectele dragi din copilărie. „O, măreaţă Atena, primeşte tu, zeiţă, de la mine, Jinzo, drept ofrandă zmeul pe care l-am făcut zob într-un nuc pe la şapte ani...” sau vreo balivernă de genul ăsta.

–Dar nu ţi se spunea Jinzo pe atunci, nu?

–Mdaa, dar ce relevanţă are?

Cafeaua asta cu rom îmi dădea impresia că era rom cu cafea...

Numărând meticulos banii, Iavi plăti nota; lăsase fix 10% bacşiş.

–Şi morala este că?...

–Nu e nicio morală! am mârâit, ridicându-mă de la masă.

O focă de pluş se uită urât la mine la ieşirea din cafenea.

–Oxigen! Mare! Sare! – mi-am întins eu mâinile în sus, inhalând puternic aerul; vorbisem mult prea mult despre trecut pentru o zi atât de ancorată în prezent.

–Ba eu cred că e o morală! – se auzi Iavi de undeva din spatele meu.

M-am întors spre el, enervată.

–Nu zău, Iaviri? Şi care, mă rog?

–Că, deşi acum eşti o dihanie bătrână şi lipsită de empatie, ai fost şi tu cândva om, şi încă un copil! zâmbi doctoraşul tâmp. Apropo, povestea are prea multe inconsistenţe. Cum puteai folosi termenul de „zmeu” când tu nici măcar nu ştiai ce implică noţiunea de zmeu? Cum s-a putut realiza comunicarea cu asia–

Pe sus pluteau zmee colorate, purtate departe de curentele de aer... iar jos se auzea înjurătura lui Iavi în timp ce-l pocneam peste rotulă.