Gugu

El (sau ea, nu ştiu sigur) e Gugu. Gugu e, în mod evident, un guguştiuc (Streptopelia decaocto). Nimic neobişnuit până aici - decât că Gugu are un picior rupt.

Şi a avut un picior rupt de astă-iarnă (sau poate chiar mai mult).

Gugu trăieşte într-o zonă urbană cu destul de mulţi prădători. Câinii şi pisicile nu sunt atât de problematici; dar coţofenele da. Coţofenele (Pica pica) sunt printre cele mai deştepte animale şi atacă frecvent păsări mai mici decât ele.

Poate însă şi mai problematici pentru Gugu sunt porumbeii, din moment ce concurează pentru aceeaşi hrană (pâinea de pe pervazul oamenilor).

Deocamdată însă, Gugu se descurcă. Nu pare să aibă nicio pereche, dar supravieţuieşte.

Edit: Update cu Gugu aici!

Cărămida studentă

Era odată o Cărămidă care se gândea foarte serios la viitorul său, aşa că voia să aibă studii superioare. Într-o zi, pe când mergea la un curs de afaceri, a dat lut în nas cu proful de economie, un ins gras şi altruist care împărţea bomboane cu alcool tuturor studenţilor prezenţi la propriul curs (de obicei, nu mai mult de şase). Proful Econovici – care nu o văzuse pe Cărămidă decât la primul curs, dar o ţinuse minte datorită texturii sale poroase – o salută cu entuziasm şi scoase din geanta sa de voiaj (cu care se deplase în permanenţă oriunde) o cutie cu Suchardine de coniac.

–Poftim, păpuşă – zise el sexy, rotindu-şi cu un deget şuviţa de păr de deasupra urechii şi de dedesubtul cheliei plasată central.

Cărămida simţi cum se topeşte cu totul – atât sub puterea vocii lui Econovici, cât şi sub influenţa alcoolului. Nu era îmbrăcată decât cu o frunză de arţar – frunzele erau foarte la modă printre Materialele de Construcţii Studente – dar îi zbură cât ai zice „modul”. De ruşine însă, Cărămida împietri acolo, în holul facultăţii, sub privirile mirate ale lui Econovici.

–Ei, tot aveam nevoie de ceva cu care să umplu golul care mi-a apărut în peretele de la baie – zise proful, ridicând din umeri.

Şi o zidi la el acasă, unde Cărămida rămase pe vecie, nemaicontinuându-şi vreodată studiile. 

Scris la un curs de perspectivă, bazat pe următoarele prompturi:

altruist
afaceri
cărămidă
păpuşă
gras
curs
frunză 

Spider!

Într-o zi, şeful m-a prins jucând Spider Solitaire dificultate maximă, în loc să implementez noile coduri.

–Dă-mi cinci motive logice şi valide pentru care acest joc este necesar unui om de vârsta, statutul şi experienţa ta şi am să trec cu vederea gafa – zise el.

Mi-am dat scaunul mai în spate, am tras aer în piept şi mi-am început cu forţă discursul:

–În primul şi în primul rând, Spider Solitaire necesită o mare virtute pe care omul societăţii contemporane întâmpină dificultăţi majore în a o cultiva – şi anume răbdarea. Spider este, în esenţă, un joc al încrâncenării şi încăpăţănării. Numai cineva cu adevărat ambiţios poate să se ţină de un joc cu patru semne până la capăt.

În al doilea rând, jucând Spider Solitaire, o să te loveşti inevitabil de teoria universurilor paralele. Dacă schimbi o singură mutare, se va schimba tot jocul. Cinciul de romb pe un şase de treflă nu are aceeaşi valoare ca cinciul de inimă roşie pe acelaşi şase. În plus, Spider te forţează să iei în considerare consecinţele tuturor mutărilor posibile înainte de a face una. Altfel nu o vei putea alege niciodată pe cea bună – ceea ce omul modern nu prea pare să-şi fi implementat bine în gândire.

Un al treilea motiv este că Spider Solitaire se bazează pe ideea de perfecţionare. Niciun joc de dificultate maximă nu se poate rezolva cap-coadă fără să îţi ştergi ultimele mutări şi să revii la cele de dinainte. E ca şi cum ţi-ai edita calea vieţii: odată ce ai văzut consecinţele unei fapte eronate, din experienţă ştii să alegi o cu totul alt fel de acţiune într-o situaţie asemănătoare. Eviţi, aşadar, să ajungi din nou la vechiul dead end.

În al patrulea rând, nu toate jocurile de Spider Solitaire se pot rezolva. Există cazuri în care mutările sunt imposibile – spre exemplu, dacă obţii numai cărţi de aceeaşi paritate la ultima tură. Jucând multe jocuri, vei ajunge să înveţi când trebuie renunţat şi când nu. Extrem de puţine cazuri sunt, cu adevărat, de necâştigat, la fel cum şi în viaţă, puţine acţiuni nu duc la absolut nimic. Trebuie însă să înveţi când să cedezi şi să o iei de la capăt.

Şi, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă lecţie de viaţă din Spider Solitaire este că o mutare eficientă pe termen lung cere sacrificii pe termen scurt. Va trebui să îţi aglomerezi toate cărţile pe numai câteva şiruri, blocând crearea imediată a unui pachet numai de o culoare; aşa o să eliberezi o poziţie eficientă, de care să te poţi folosi pentru a stabili ordinea care să ducă la succes. În mod analog, trebuie nu să ai scopuri mici, ci unul mare, spre care să tinzi chiar dacă temporar îţi vei sufoca ambiţiile de moment. Şi asta pentru că, odată ce îţi deschizi calea spre scopul final, vei putea rezolva şi treburile mărunte pe parcurs.

*

A doua zi, toată lumea din birou se juca Spider Solitaire în patru culori.

Linia (în)frântă

A fost odată ca niciodată o Linie frântă care dorea să fie dinamică. Atât de dinamică voia să ajungă, încât să poată să se unduiască din centrul spre colţul paginii, ca un cablu de telefon din anii '90. Pentru asta, şi-a propus să înveţe să sară, aşa că şi-a căutat drept mentor o broască.

Din nefericire, din cauza unor neînţelegeri cladistice, cuvântul „broască” ajunsese să denumească, pe lângă un ordin întreg al amfibienilor (la care se adăuga şi omonimia prin care se desemna un oarece element de tâmplărie) şi un ordin întreg de reptile: broaştele ţestoase. Iar Linia, nefiind un zoolog, nimerise la o asemenea broască – şi încă una bătrână de 113 ani, 6 luni, 3 săptămână şi 4 zile!

–Stimată doamnă – zise Linia zigzagându-se cât putea de politicos – îmi puteţi explica şi mie cum se sare?

Ţestoasa căscă adând, se mişcă un milimetru la stânga, ridică puţin pielea de deasupra ochiului drept şi zise:

–Să sari! Să sari! Mare brânză, să sari! Nu ăsta e răspunsul vieţii! Răspunsul vieţii este să stai!

Dezamăgită, Linia aşteptă şi aşteptă un nou sfat, dar Ţestoasa adormise deja. Şi dormea atât de adânc, încât sforăiturile sale îi transmiteau expiraţia la viteza de 45km/h, viteză la care Linia fu luată pe sus, transportată deasupra înălţimii privirii de 1.75 m de la care se construieşte o perspectivă în mod uzual la Facultatea de Arhitectură şi, în sfârşit, izbită de trunchiul metalic al unui stâlp de iluminat cu LEDuri.

–Nu mi-am dorit decât să fiu şi eu sinuoasă şi frumoasă – oftă Linia, făcându-se bucăţi.

Şi se scurse pe asfalt într-o masă amorfă, unduitoare şi nedorită, cum e caimacul dintr-o cană cu lapte în care vrei să pui cereale Chocapic dimineaţa la micul dejun.

Scrisă la un curs de perspectivă, bazându-mă pe următoarele prompturi:

brânză
broască
caimac
sare
linie