Linia (în)frântă

A fost odată ca niciodată o Linie frântă care dorea să fie dinamică. Atât de dinamică voia să ajungă, încât să poată să se unduiască din centrul spre colţul paginii, ca un cablu de telefon din anii '90. Pentru asta, şi-a propus să înveţe să sară, aşa că şi-a căutat drept mentor o broască.

Din nefericire, din cauza unor neînţelegeri cladistice, cuvântul „broască” ajunsese să denumească, pe lângă un ordin întreg al amfibienilor (la care se adăuga şi omonimia prin care se desemna un oarece element de tâmplărie) şi un ordin întreg de reptile: broaştele ţestoase. Iar Linia, nefiind un zoolog, nimerise la o asemenea broască – şi încă una bătrână de 113 ani, 6 luni, 3 săptămână şi 4 zile!

–Stimată doamnă – zise Linia zigzagându-se cât putea de politicos – îmi puteţi explica şi mie cum se sare?

Ţestoasa căscă adând, se mişcă un milimetru la stânga, ridică puţin pielea de deasupra ochiului drept şi zise:

–Să sari! Să sari! Mare brânză, să sari! Nu ăsta e răspunsul vieţii! Răspunsul vieţii este să stai!

Dezamăgită, Linia aşteptă şi aşteptă un nou sfat, dar Ţestoasa adormise deja. Şi dormea atât de adânc, încât sforăiturile sale îi transmiteau expiraţia la viteza de 45km/h, viteză la care Linia fu luată pe sus, transportată deasupra înălţimii privirii de 1.75 m de la care se construieşte o perspectivă în mod uzual la Facultatea de Arhitectură şi, în sfârşit, izbită de trunchiul metalic al unui stâlp de iluminat cu LEDuri.

–Nu mi-am dorit decât să fiu şi eu sinuoasă şi frumoasă – oftă Linia, făcându-se bucăţi.

Şi se scurse pe asfalt într-o masă amorfă, unduitoare şi nedorită, cum e caimacul dintr-o cană cu lapte în care vrei să pui cereale Chocapic dimineaţa la micul dejun.

Scrisă la un curs de perspectivă, bazându-mă pe următoarele prompturi:

brânză
broască
caimac
sare
linie