Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.