Păsările de lângă baltă îl sâcâiseră toată dimineaţa. Erau multe,
pestriţe şi cârâiau întruna când îl vedeau. Încercase el să prindă vreo
câteva, ce-i drept; dar în zborul lor haotic, erau mult prea agile
pentru stângăcia lui. Se alesese numai cu o pană din coada uneia; o pană
extrem de lungă, pe care nu ar fi putut-o digera oricum; foamea însă nu
îl opri să încerce să o înghită.
Se făcuse deja cald, mult mai cald decât de obicei.
Dinspre
baltă se auzeau orăcăieli de broaşte. Pentru el, broaştele erau tot un
fel de păsări: gălăgioase, slinoase, se aruncau în apă până să le poţi
prinde. Iar lui nu-i plăcea să intre în apă. Nu, nu era adâncă; era
limpede ca cerul şi puteai vedea peştişorii mişunând dedesubt. Dar
dedesubt, printre peştişori, erau şi peşti mari, cu fălci late, şi
şopârle fioroase ce se ascundeau sub fundul apei, săreau pe neaşteptate
şi înhăţau orice le apărea în cale. Pericol la fiecare pas. În plus, i
s-ar fi udat penele – şi asta i-ar fi încetinit mişcările.
Renunţă,
deci, să mai pândească agitaţia din apă. În schimb, îşi îndreptă atenţia
spre zburătorii cu piele.
Zburătorii cu piele pluteau mult mai lin
şi mai atent pe deasupra bălţii. Îşi ţineau fălcile mereu deschise,
înghiţind insecte peste insecte. Vreo câţiva mai mari chiar se avântau
şi prindeau peşti. Pe ăia nu-i urmări cu privirea. Pe ceilalţi însă îi
fugări mult de-a lungul malului, printre ferigi şi puieţi de ginko, până
când îi văzu cum fac cercuri tot mai largi şi dispar în depărtare,
înspre muntele fumegând.
Se opri, răsuflând adânc. Trebuia şi astăzi,
ca şi în alte zile, să se mulţumească tot cu libelule. Libelule erau
destule. Iar unele erau atât de mari, că nici nu le putea înghiţi
dintr-o dată. Aşadar, amiaza şi-o petrecu prinzându-le şi înfruptându-se
din ele.
La un moment dat, pe când tocmai nimerise o insectă
neaştaptat de mare, se produse agitaţie: zburătoarele se înălţară tot
mai sus, cârâind a disperare; broaştele săriră în baltă; de undeva din
desiş, se auzi un sunet prelung, înfundat. Veneau turmele la adăpat;
întâi un mâncător-de-ferigi singur, mai îndrăzneţ; apoi doi; apoi trei;
apoi zeci şi sute. Nesfârşiţi. Gălăgioşi. Imenşi. Zdrobind toate
vietăţile neînsemnate din calea lor.
El, de-ar fi fost ceva mai în
putere şi de-ar mai fi fost cu încă doi-trei ca el, ar fi putut doborî
un mâncător-de-ferigi slab cu siguranţă. Dar singur fiind, trebuia să se
ferească de ei; mâncătorii-de-ferigi ştiau să se apere bine; se ridicau
pe picioarele scurte, groase din spate şi se prăbuşeau brusc, scoţând
acelaşi sunet înfundat din cioc. Şi mai erau şi agili – deşi nu la fel
de agili ca el.
Turma plecă întru totul abia când începuse să apună soarele.
Atunci
ieşi şi el dintre frunzele sub care se ascunsese şi dădu un tur de
recunoaştere. Seara ar fi trebuit să aducă după ea răcoare. Însă seara
asta adusese şi mai multă căldură. Şi mai adusese ceva: o agitaţie
printre vietăţile de sub pământ. Ieşeau toate bezmetice, alergând
încotro apucau; le urmări cu interes, până când îşi înfipse gheara
arcuită într-una rotundă, îmblănită. Se retrase rapid să o înfulece.
Acum
era sătul; îşi găsi un ascunziş bun, la ceva distanţă de baltă. Aici
era în siguranţă. Se aşeză pe pământul înfierbântat; îşi încolăci coada
în jurul trupului; îşi puse apoi capul sub penele de la braţ. Adormi pe
loc.
În apropiere, muntele începu să scoată flăcări; aerul se îngreunase.
*
Peste
130 de milioane de ani mai târziu, oamenii îl găsiră în depozitele
vulcanice din formaţiunea Yixian, China, păstrat în aceeaşi poziţie;
şi-l denumiră Mei long – dragonul care dormitează.
Scris în iulie 2012. Pe vremea aia încă nu se publicase ştirea cum că se descoperise încă un schelet de Mei Long în aceeaşi poziţie.
Despre Mei Long
No comments:
Post a Comment