Mei Long

Păsările de lângă baltă îl sâcâiseră toată dimineaţa. Erau multe, pestriţe şi cârâiau întruna când îl vedeau. Încercase el să prindă vreo câteva, ce-i drept; dar în zborul lor haotic, erau mult prea agile pentru stângăcia lui. Se alesese numai cu o pană din coada uneia; o pană extrem de lungă, pe care nu ar fi putut-o digera oricum; foamea însă nu îl opri să încerce să o înghită.

Se făcuse deja cald, mult mai cald decât de obicei.

Dinspre baltă se auzeau orăcăieli de broaşte. Pentru el, broaştele erau tot un fel de păsări: gălăgioase, slinoase, se aruncau în apă până să le poţi prinde. Iar lui nu-i plăcea să intre în apă. Nu, nu era adâncă; era limpede ca cerul şi puteai vedea peştişorii mişunând dedesubt. Dar dedesubt, printre peştişori, erau şi peşti mari, cu fălci late, şi şopârle fioroase ce se ascundeau sub fundul apei, săreau pe neaşteptate şi înhăţau orice le apărea în cale. Pericol la fiecare pas. În plus, i s-ar fi udat penele – şi asta i-ar fi încetinit mişcările.

Renunţă, deci, să mai pândească agitaţia din apă. În schimb, îşi îndreptă atenţia spre zburătorii cu piele.

Zburătorii cu piele pluteau mult mai lin şi mai atent pe deasupra bălţii. Îşi ţineau fălcile mereu deschise, înghiţind insecte peste insecte. Vreo câţiva mai mari chiar se avântau şi prindeau peşti. Pe ăia nu-i urmări cu privirea. Pe ceilalţi însă îi fugări mult de-a lungul malului, printre ferigi şi puieţi de ginko, până când îi văzu cum fac cercuri tot mai largi şi dispar în depărtare, înspre muntele fumegând.

Se opri, răsuflând adânc. Trebuia şi astăzi, ca şi în alte zile, să se mulţumească tot cu libelule. Libelule erau destule. Iar unele erau atât de mari, că nici nu le putea înghiţi dintr-o dată. Aşadar, amiaza şi-o petrecu prinzându-le şi înfruptându-se din ele.

La un moment dat, pe când tocmai nimerise o insectă neaştaptat de mare, se produse agitaţie: zburătoarele se înălţară tot mai sus, cârâind a disperare; broaştele săriră în baltă; de undeva din desiş, se auzi un sunet prelung, înfundat. Veneau turmele la adăpat; întâi un mâncător-de-ferigi singur, mai îndrăzneţ; apoi doi; apoi trei; apoi zeci şi sute. Nesfârşiţi. Gălăgioşi. Imenşi. Zdrobind toate vietăţile neînsemnate din calea lor.
El, de-ar fi fost ceva mai în putere şi de-ar mai fi fost cu încă doi-trei ca el, ar fi putut doborî un mâncător-de-ferigi slab cu siguranţă. Dar singur fiind, trebuia să se ferească de ei; mâncătorii-de-ferigi ştiau să se apere bine; se ridicau pe picioarele scurte, groase din spate şi se prăbuşeau brusc, scoţând acelaşi sunet înfundat din cioc. Şi mai erau şi agili – deşi nu la fel de agili ca el.

Turma plecă întru totul abia când începuse să apună soarele.

Atunci ieşi şi el dintre frunzele sub care se ascunsese şi dădu un tur de recunoaştere. Seara ar fi trebuit să aducă după ea răcoare. Însă seara asta adusese şi mai multă căldură. Şi mai adusese ceva: o agitaţie printre vietăţile de sub pământ. Ieşeau toate bezmetice, alergând încotro apucau; le urmări cu interes, până când îşi înfipse gheara arcuită într-una rotundă, îmblănită. Se retrase rapid să o înfulece.
Acum era sătul; îşi găsi un ascunziş bun, la ceva distanţă de baltă. Aici era în siguranţă. Se aşeză pe pământul înfierbântat; îşi încolăci coada în jurul trupului; îşi puse apoi capul sub penele de la braţ. Adormi pe loc.
În apropiere, muntele începu să scoată flăcări; aerul se îngreunase.


 *

Peste 130 de milioane de ani mai târziu, oamenii îl găsiră în depozitele vulcanice din formaţiunea Yixian, China, păstrat în aceeaşi poziţie; şi-l denumiră Mei long – dragonul care dormitează.


Scris în iulie 2012. Pe vremea aia încă nu se publicase ştirea cum că se descoperise încă un schelet de Mei Long în aceeaşi poziţie.
Despre Mei Long