Adevăraţii
amici nu sughită
Poţi
să te abţii din strănut, poţi să te abţii din căscat, poţi să
te abţii din tuşit; dar ei drăcia dracului, din sughiţ nu te poţi
abţine nici dacă îţi zice papa. Când îţi vine să sughiţi,
îţi vine; şi tre' să-i dai drumul, chiar dacă eşti într-un loc
cu densitatea populaţiei comparabilă cu a păduchilor, dacă
depăşeşti cu douăzeci de centimetri înălţimea medie alocată
sexului tău şi, mai ales, dacă încerci din tot sufletul să eviţi
pe cât posibil pe amicul ăla scund şi băgăcios care miroase în
permanenţă a Früstück.
Eram
pe scările rulante care duceau la etajul 3; şi amicul, P.Orc, pe
cele paralele care îţi deschideau calea spitiruală către 2; şi
îmi coborâsem direcţia vizuală de la 1,93m la 1,80, pentru a nu
putea fi sesizat. Totul decurgea mai mult ca perfect (ignorând cele
4-5 holbări de la nişte domnişoare deranjate); şi ete na, odată
mă loveşte relevaţia divină sub forma unui hâââc
omniprezent, omniscient şi
om-nimicitor.
Trebuie neapărat să caut pe net să
văd care sunt condiţiile necesare şi suficiente să se producă
rezonanţă; pentru că niciun om de pe lumea asta, indiferent de
gradul de prelucrare a propriilor corzi vocale, indiferent de
înzestrarea genetică sau de structura acidului dezoxiribonucleic,
nu poate fi capabil, el singur-singurel, fără ajutor auxiliar, să
scoată un sunet aşa apocaliptic.
În fine; îmi extrag eu disperat
mobilul, mă fac că scriu o epopee romanţată (uitând că l-am
lăsat închis şi, prin urmare, e în moarte clinică); lumea râde,
eu mă fac minuscul (adică de înălţimea lor), mi-e frică să mă
uit în lateral, îndur câteva secunde a căror durată tinde la
infinit, ajung la două trepte distanţă de suprafaţa orizontală,
îndrăznesc să expir aerul protestând din plămâni, mă întind–
–Heeeeeeei! HEEEEEEEI!
Îmi muşc limba; P.Orc m-a văzut;
şi acum urcă în sens invers pe scara lui rulantă, dând la o
parte nişte babe indignate şi înaintând cam în triplu timp şi
efort.
Sunt în mare dilemă; să mă
concentrez asupra inhibării sughiţului #2 sau asupra mimării
atitudinii de „n-am auzit, nu cunosc?” Debitez mult prea mult;
şi, inevitabil, le ratez pe ambele. E clar; sunt un om nenorocit.
Amicul mă ajunge din urmă, mă
îmbrățișează, îmi dă cu cotul în stomac; eu mă autoînţep
cu acul de la cureaua de la ceas, pentru a avea o sursă mai
acaparatoare de neplăcere.
Lumea, evident, mustăceşte pe seama
noastră.
Sughit din nou; P.Orc, care-mi ajunge
cu capul numai până la buzunarul de sacou, începe să-mi înşire
nişte metode ocultiste de a scăpa de inconvenienţa asta; simt cum
îmi suprasolicit neuronii să găsească o scuză plauzibilă de
adio.
Zic:
–P., amice, mi-ar plăcea să stau
la taclale, da' am o grabă în mine...!
Mi se răspunde:
–Omule, omule, dă-o naiba de
trabă, ştii că poţi să apelezi mereu la măreţul P.Orc!
Îmi lăcrimez intern a
autocompasiune; n-o să mai scap de el nici în două ore.
Ne aşezăm la o masă de McDonald's;
eu îmi iau o îngheţată să scap rapid; P. Se întinde la Big Mac
Size XXL.
********************
Albert
Zweisteine
Albert
Zweisteine, de profesie zoolog, specializare lei
africani (un fel de rudă obscură îndepărtată cu celălalt
Albert, fizicianul) nu crezuse niciodată în legendele autohtonilor.
Printr-un accident bizar implicând o girafă, o lanternă şi un
rinocer, însă, Albert Zweisteine îşi pierduse ceea ce se cheamă
cel mai mare dar divin – viaţa. Cum însă în întreaga sa
existenţă, Albert fusese un răzvrătit şi un original, sufletul
său hotărâse să nu transceadă dincolo, ci să se supună
obiceiurilor băştinaşe – reîncarnându-se într-o hienă pătată
adultă.
Exista
o problemă majoră, totuşi – sufletul domnului hienă Zweisteine
îşi păstrase şi raţiunea umană. Exista şi o problemă
secundară – individul căruia îi luase Albert locul se afla cel
mai jos pe scara socială. Şi, în sfârşit, mai era şi problema
minoră – domnul Zweisteine, care, în cursul existenţei sale
umane, ar fi râs şi numai dacă îi arătai un deget, se trezea
deseori pe spate, izbucnind în hohote incontrolabile, în timp ce
creierul său se întreba dacă nu ăsta era secretul vieţii – să
râzi până mori.
********************
F.Ort & LeNe
–F. Ort, sunt dezamăgit
de tine.
În sala tronului
pătrundea o lumină difuză. Fretele meu, însuşi principele Prog
Res, renunţase la toate normele de convenţionalitate în a mă
adresa. Ceva mirosea urât de tot.
–Toată
ziua te suceşti şi te răsuceşti, te zbaţi şi te învârţi,
chinui şi te chinui, cârâi şi te mârâi! tună Prog Res, în
toată măreţia funcţiei familiale şi publice pe care o
îndeplinea. Aşa ceva nu mai înaintează!
Cumva,
mişcările mustăţii sale de morsă mă distrăgeau complet de la
subiectul conversaţiei... dar fratele meu părea să nu observe.
–Trebuie
o schimbare! Trebuie un nou scop! Ai nevoie de o nouă mentalitate!
continuă el, o venă pulsându–i energic în tâmplă. În viaţă
trebuie să şi evoluezi!
Mi–am
muşcat nervos limba. Conversaţia asta o aveam destul de des de la o
vreme... şi partea proastă e că nu eu o dominam.
De
fapt, dacă stau să analizez situaţia detaliat, fratele meu nu
putea fi scos din starea sa de pasivitate profundă decât de nişte
mini-macarale intelectuale atent direcţionate. Din păcate însă,
una îi nimerise tocmai în mustaţă de curând şi îi afectase tot
sistemul sinuzoidal...
Cu
două luni în urmă, pincipatul nostru tocmai aderase la Uniunea
Examinală, după îndelungi proteste ale mult civilizatului Vest
împotriva sistemului nostru de guvernământ expirat. În calitate
de principi, eu şi fratele meu trebuise să participăm la o grămadă
de tratate şi congrese, care mai de care mai extraordinare şi mai
ofuscate. Totul decursese, însă, decent şi avantajos, până când
într-o zi fratele meu îl auzise pe Bîrfinski, preşedintele Info.
Inc., comentând performanţele mele.
–L-ai
văzut pe tipul ăla, F. Ort? Zici că e un sfârlez zăpăcit băgat
la curent. Te oboseşte până nu mai poţi cu învârtelile şi nici
nu o nimereşte mereu p-a bună...
Idee
pe care fratele meu nu putea decât să o adopte şi să mi-o bage pe
gât de fiecare dată când mă vedea în mijlocul acţiunii.
–Fii
atent la mine, F. Ort. Am stat şi m-am gândit intens în ultimul
timp. E cazul să te calmezi un pic. E cazul să te aşezi şi tu la
un loc. Am luat o hotărâre!
Şi Prog Res păru să
emită unde de energie decisivă.
–Vom împuşca doi
iepuri dintr-un foc. F. Ort, am de gând să facem alianţă cu
regatul vecin! O alianţă între tine şi prinţesa LeNe! Gata, am
zis-o!
Cât m-am chinuit zilele
următoare, şi nu am reuşit să-l fac pe Prog Res să se
răzgândească.
Prin regatul nostru, nu
se ştiau multe despre ţara vecină. Aparent acolo domnea o oarecare
LeNe, personalitate omniprezentă şi în faţa căruia se închina
întregul popor. Voiam să mă conving singur de adevăr; aşa că am
lăsat delegaţia oficială să o ia înainte, eu--
********************
Mrs. T
Mrs.
T, dead at 82 due to choking unexpectedly with a Faber-Castell 0.7 mm
2B mechanical pencil lead while chewing on her favorite silver-blue
writing instrument, was floating above the sky immaterially and
indignantly staring at the auction taking
place hours only after her funeral, having no one in particular to
complain to except her anthropomorphic fox-like original character
that had brought her that immense fortune, Relniazis.
“You
see” – she told her companion who was rather busy counting the
hairs in this tail – “writing under a pen name can sometimes be
quite problematic. Take me, for example; everybody seemed to think I
was a 20-something year-old man writing teenage girl romances. Now
they're shocked to find out that I was just a granny who had
discovered internet, memes and deviantart!”
And
shocked they were; for, upon finding out that their nana had
manuscripts worth a few million dollars each, Mrs. T's grandchildren
had promptly started the auction for the entire household that they
had inherited!
********************
Nick. Polo Nick
Nick
Polo, 46 de ani, eminent profesor de matematică, înrăit jucător
de Spider Solitaire dificultate medie şi, în general, năuc la tot
ceea ce însemna viaţă socială în jurul său, se afla tocmai la
baza treptelor ce duceau către clasa a XII-a C (la care urma să
predea sumele Riemann într-un mod ininteligibil), când ceva îi
captă atenţia. Şcoala era în renovare; o mare parte din culoare
erau inaccesibile elevilor; Nick însă optase în mod special să
meargă pe acea ramură a şcolii, pentru a arunca un ochi critic
asupra lucrărilor. Şi critic avea să fie; undeva în perete,
într-un loc de unde se scosese un calorifer, rămăsese o gaură
jenantă, de vreo 2 centimetri în diametru, prin care se putea vedea
dincolo, către laboratoarele de chimie. Nick se aplecă şi se uită
dezaprobator prin ea; timp de o secundă putu observa coridorul şi
simţi mirosul de clor, specific chimiei; în secunda următoare
însă, se simţi sorbit prin gaură şi adus într-o dimensiune
necunoscută.
Mare
amator de teorii ale conspiraţiei, Nick îi identifică instant pe
cei trei omuleţi fusiformi din faţa lui drept extratereştri. Cum
însă suferea de un caz grav de prosopagnosia – inabilitatea de a
reţine feţele oamenilor – şi învăţase să compenseze acest
dezavantaj prin asocieri şi analogii, Nick îşi suprasolicită
neuronii să găsească o imagine potrivită pentru trio. Însă
neuronii săi nu se puteau gândi la altceva decât la sumele Riemann
şi la curiozitatea intelectuală în faţa rezolvării problemelor
ce necesitau aceste sume; aşa că, în subconşientul său, îi
boteză pe cei trei extratereştri drept Sigma, Delta şi Ksi.
–Să
trăiţi dom' şef, am captat subiectul! – îi comunică Sigma lui
Ksi într-un limbaj pe care, în mod straniu, Nick îl putu înţelege.
Urmează scanarea creierului, după care vom putea determina cu
acurateţe cantitatea de Esenţă Umană prezentă în el.
–După
calculele mele, ar trebui să fie un individ mediocru, cu--
********************
EXTRA: Ceva ce s-ar putea continua încă
UAUIM,
Bucureşti, 9.01.2012, ora 17:37.
Cursul
de germana de anul întâi, sala C, G. M. Cantacuzino, etaj 2, lângă
Catedra de Limbi străine.
Atmosferă
de somnolenţă. De pe bănci atârnă foi, tuburi, planşete şi
teuri. Linişte perfectă în timp ce o studentă se pregăteşte să
prezinte un eseu. Brusc...
Un
student, ridicându-se într-o treime de secundă:
-Ich
habe meine... ăla, cum se cheamă... (gesticulând disperat) tub -
TUBUL - (pauză de câteva secunde, aer dramatic) - L-AM UITAT!
Şi,
până să apuce cineva să reacţioneze, Studentul ieşi gonind din
sală.
Era
deja 17:38 când Studentul se uită la ceas; ştia că nu avea mult
timp la dispoziţie. Tubul fusese lăsat în mod deliberat într-unul
dintre amfiteatre, pentru a bloca temporar un void spaţial care îl
urmărea de multă vreme; cum însă voidul tindea să se extindă
geometric progresiv secundă de secundă şi ameninţa să înghită
întreaga universitate (inclusiv sculptura inexplicabilă
reprezentând două picioare imense de lemn din curtea interioară de
la parter), era clar că nu exista altă opţiune decât asta – să
expulzeze voidul într-un univers paralel neocupat.
Din
păcate, voidurile ajunse pe Pământ au
proasta inspiraţie să se personalizeze, preluând din sentimentele
existente în jur. Şi, din păcate, UAUIM, ca orice universitate,
furnizează un nesfârşit stoc de frustrări.
-----------------------
*
S-a
întors abia într-o jumătate de oră, roşu tot. Avea tubul pe după
umăr, ca o bazooka, şi aproape a lăsat o tipă fără cap când şi
l-a dat jos.
No comments:
Post a Comment