Politeness

Sunt două tipuri de scrieri care îmi plac la nebunie. Primele mă fac să gândesc: "Aşa ceva aş fi putut scrie şi mi-ar fi plăcut să scriu şi eu!", iar celelalte: "Aşa ceva nu aş fi putut scrie niciodată!".

Povestea de mai jos, Politeness de Fredric Brown, inclusă în volumul "Paradoxul Pierdut" (Paradox Lost), face parte din prima categorie. Am citit-o prima dată acum un an şi încă mă amuză de fiecare dată când o recitesc.

Ce înseamnă politeţea

Fredric Brown

            Rance  Hendrix, specialist în exo-psihologie (psihologia civilizaţiilor cosmice), membru a celei de a treia expediţii pe planeta Venus, cutreiera plictisit nisipurile fierbinţi, în căutarea unui venusian. Îndată ce va întâlni unul, avea să încerce să înnoade relaţii prieteneşti; era la a cincea încercare. Primele patru se soldaseră tot cu atâtea eşecuri. Experţii expediţiilor precedente înregistraseră şi ei numai eşecuri.

            Partea grea nu era de a întâlni un venusian; însă toţi cei care fuseseră abordaţi nu se interesau câtuşi de puţin de pământeni şi nici măcar unul dintre ei nu se arătase vreodată prietenos. Această totală lipsă de sociabilitate era şi mai ciudată prin faptul că venusienii vorbeau limbile folosite pe Pământ; aptitudinile lor telepatice, necunoscute nouă, le permiteau să prindă până şi cele mai neînsemnate nuanţe ale oricărei limbi vorbite pe Terra şi să răspundă la întrebări cât se poate de limpede, dar... cu o ostilitate evidentă.

            Iată însă că tocmai se apropie unul, cu cazmaua pe umăr.

            --Salut, venusianule, spuse Hendrix jovial.

            --La revedere, pământeanule, spuse venusianul fără a încetini pasul.

            Hendrix se simţea jignit şi încurcat. Se luă după venusian, potrivindu-şi pasul cu el. Trebuia să alerge pentru a nu fi lăsat în urmă de picioarele lungi ale individului.

            --De ce nu vreţi să vorbiţi cu noi? întrebă Hendrix.

            --Eu? Doar să vorbesc, cu toate că asta nu-mi face nicio plăcere. Mergeţi mai încolo.

            Venusianul se opri şi începu să sape cu unealta sa, căutând ouă de korvil, fără să-i pese de pământean.

            Hendrix îl privi, jignit la culme. Întotdeauna se întâmpla exact la fel, indiferent de venusian. Toate metodele şi procedeele prevăzute de psihologia pământească, precum şi de exo-pshihologie, nu dădeau niciun rezultat.

            Şi nisipul ăsta care frigea pe tălpi; şi aerul ăsta care, cu toate că putea fi respirat, puţea a formol şi îi măcina plămânii, toate se adăugau acestei respingeri sistematice... era prea mult pentru Hendrix, care explodă:

            --Atunci ia mai bagă-ţi-o-n...!

            Aceasta era o acţiune evident imposibilă pentru un pământean, însă venusienii sunt hermafrodiţi. Venusianul se răsuci spre Hendrix privindu-l uimit, încântat; era pentru prima oară când se întâmpla ca un pământean să folosească un fel de a vorbi care pe Venus însemna cea mai elementară politeţe.

            Răspunse cu o urare la fel de suculentă, zâmbind cu toată faţa, lăsă cazmaua jos şi se aşeză alături de străinul atât de amabil.

            Acesta a fost punctul de pornitre pentru o minunată prietenie şi deplină înţelegere între Terra şi Venus.