Zmeul zmeelor

(Poveste cu Jinzo - un personaj creat acum vreo 7-8 ani şi la care revin când nu mai ştiu ce să mai scriu.)

Să rezişti, pe termen lung, unor conversaţii cu cineva pretenţios şi umblat, în vârstă de 3000 de ani – aşa ca mine – trebuie să fi fost extrem de solicitant. Bietul Iavi dădea însă tot ce putea ca să îmi menţină interesul treaz. Şi, deşi nu încercam să par atoateştiutoare, se întâmpla să cunosc câte ceva cam despre 99% dintre subiectele pe care le aducea el în discuţie.

Spre exemplu:

–Hei – îmi zise într-o zi, pe când vizitam amândoi un acvariu şi eu tocmai ronţăiam cornetul de la o îngheţată cu fistic – ştiai că ilustrele caracatiţe au 130 de miliarde de neuroni în cap, cu 30 miliarde mai mulţi decât oamenii? Plus că încă trei cincimi sunt distribuiţi în braţe!

–Aaa, dar stai să vezi când le tai un braţ! O să se îndrepte singur spre mâncare, dacă are în preajmă. Şi apoi o să-l aducă acolo unde ar fi fost gura, dacă ar fi fost încă ataşat de corp. Am văzut odată aşa ceva! am răspuns cu entuziasm, lăsându-l pe Iavi perplex.

Sau:

–Pfai. Ce cald e! Caniculă, frate! Chiar, ştiai că noţiunea de „caniculă” e strâns legată de Constelaţia Câinelui?

–Normal! – aici l-am văzut cum se strâmbă, dezamăgit. Dies canicularae. Zilele de vară în care turbează câinii, iar Sirius străluceşte cel mai tare. Deşi fără legătură cauzală directă, asociate cu valul excesiv de căldură din toiul lui iulie/august!

Ba chiar:

–Jinzo – mi se adresă el pompos, în timp ce îşi fixa cu un deget ochelarii pe nas – ţin să te anunţ că exista cândva o mega-libelulă cu anvergura aripilor de 75 de centimetri! Tu îţi dai seama?!

–Jumătate din înălţimea mea, huh.

–Iar acum se estimează că o astfel de insectă nu ar putea să zboare. Şi ştii de ce?

–Îmi închipui că erau alte condiţii atmosferice pe atunci – am zis eu, distrată, încercând să-mi imaginez măgăoaia mişcându-şi cele patru aripi şi bâzâind ca un motor stricat. Aer mai dens, umiditate mai mare, mai mult oxigen, ştiu şi eu–

Iavi deschise gura să comenteze şi o închise la loc cu un păcănit destul de puternic – se vedea că era dezamăgit la culme că nu mă putuse şi el surprinde nici măcar cu asta.

Dar picătura care a umplut paharul a fost alta.

Ne plimbam prin staţiune la voia întâmplării, Iavi şi cu mine – şi jucam un joc al memoriei. Iavi îl inventase. Spunea că e spre binele meu. Că, adică, m-ar fi ajutat să reţin trăsăturile oamenilor – care mie îmi apăreau ca o pată difuză – şi mi-ar fi dat punctul de pornire de la care să-i individualizez. Inutil să-i repet că, de fapt, eu nu voiam să deosebesc oamenii între ei – după trei milenii de existenţă, ajunsesem la concluzia că, făcând abstracţie de câteva excepţii, toţi erau la fel. Iavi însă pur şi simplu nu voia să înţeleagă asta – susţinea clar şi cu tărie că aveam o anume afecţiune medicală numită prosopagnosia – sau aşa ceva.

Aşadar, ne plimbam prin staţiune la voia întâmplării – şi, de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi, eu trebuia să i-l descriu lui Iavi cât mai amănunţit în următorul minut.

–Vreo douăji de ani, brunet, cu strat dublu de bărbie – turuiam eu plictisită, amintindu-mi faţa tânărului care tocmai ne depăşise. Avea un tricou negru pe care scria cu un magenta ţipător „I'm fabulous”.

–Pantalonii?

–Albaştri cu dungi roz.

–Încălţămintea?

–Adidaşi vechi de cel puţin jumate de deceniu.

–Culoarea ochilor?

–Eee, culoarea ochilor... căcănie cu picăţele mov!

În mod normal, Iavi mi-ar fi făcut morală că nu luam exerciţiul în serios – şi chiar mă aşteptam la replicile lui mature şi pline de responsabilitate, gata să-l iau peste picior.

Însă reacţia întârzie.

M-am uitat în sus jumătate de metru, spre faţa lui Iavi – însă şi el se uita în sus, la ceva ce lăsa o pată colorată pe cer.

–Zmeu! zise el, încântat. Îmi plac zmeele. Am avut şi eu unul în copilărie.

Şi, până să-mi dau seama, i-am zis şi eu, pe cel mai degajat ton cu putinţă:

–Oooh, şi eu aveam unul când eram mică!

Asta însă îl călcă pe Iavi pe nervi mai mult decât orice.

–Aveai un zmeu – mârâi el.

–Da – i-am răspuns.

–În copilărie.

–Dap.

–În Grecia Antică, acum trei mii de ani?

–Da şi da!

–Hipster.

Şi Iavi mă privi de parcă eram un extraterestru hermafrodit supradimensionat venit să distrugă liniştea omenirii.

–Eşti incredibilă – bombăni el, scos din sărite. Vrei tot timpul să ai tu ultimul cuvânt, nu-i aşa? Chiar dacă tre' să inventezi poveşti absurde pentru asta! Incredibilă!

–Stai, ce?

Iavi o luase înainte, încă scoţând sunete nearticulate. Încercam pe cât puteam să ţin pasul cu el, dar deja alergam aproape la capacitate maximă.

–Hei! Stai! am urlat în urma lui – dar Iavi părea să fie mai predispus să se ducă înot până în Triunghiul Bermudelor şi înapoi, decât să mă aştepte pe mine.

–Zău aşa, stai!

–...jucărie de tip zmeu în urmă cu câteva mii de ani... auzi la ea... incredibil cât tupeu...

–Dacă stai, îţi povestesc cum l-am primit! E destul de neobişnuit, chiar şi pentru mine! am făcut o ultimă încercare – de data asta, cu succes.

Doctoraşul se oprise în mijlocul drumului – o siluetă ridicolă, cu un cap mai mare decât majoritatea.

–Bun. S-auzim! îşi trosni el degetele.

Ne-am oprit la o cafenea decorată, din motive care mă depăşeau, cu creaturi polare: vulpi albe, lemingi, ptarmigani, foci...

Iavi îşi luă un capuccino; eu cafea cu rom.

–Fac eu cinste – zise el în felul său tipic de pompoşenie, de parcă cine ştie ce favoare monumentală îmi făcea. Numai povesteşte-mi.

M-am uitat la el derutată; nu doar că doctoraşul părea sceptic, ci chiar înclinat în întregime să creadă că totul e o farsă.

Şi-n plus... nici eu habar nu aveam de unde să încep.

–Alo. Pământul către Jinzo. Zmeu. Copilărie. Grecia Antică. Dă-i drumul. Acum! – mă readuse Iavi la realitate, speriind cu vocea sa categorică doi tineri de la o masă alăturată.

L-am privit cu exasperare; îmi era destul de greu să intru în atmosferă aici, în cafeneaua asta cu borcane cu gheaţă pe policioare şi cu pereţii vopsiţi a zăpadă şi ger. Încet, oftând şi cu o mişcare calculată, mi-am întors capul spre afară, spre marea care se vedea în depărtare. După care am închis ochii şi mi-am imaginat că inspir aerul sărat, vrând să sorb fiecare particulă de clorură de sodiu în nări.

–Era pe când am văzut prima dată marea – am zis; şi-n acelaşi timp mi-am dat seama că nu ăsta era momentul de început.

Nu. Nicidecum.

–O casă. Asta ţin minte. O casă. Mică, simplă, dar surprinzător de comodă. Cu curte interioară.

Iavi ridică o sprânceană, părând derutat de incoerenţă; dar nu-mi comentă nimic.

–Şi cu norme de igienă destul de ridicate – am pufnit, ştiind că asta îi va atrage atenţia în mod deosebit.

–Serios? Nu eraţi plini de mizerie de-a lungul istoriei? mă întrebă el sceptic.

–Confunzi Antichitatea cu Evul Mediu şi zona mediteraneană cu restul Europei. Dar revenind.

Mă şi vedeam plimbându-mă prin casa plină de amfore, mari şi mici, grase şi subţiri, toate cu sigiliul producătorului pe ele.

–Tata. Un tip scund, hazliu. Măcelarul polisului. În fine, măcelar e impropriu spus. Tranşa carnea animalelor aduse ca sacrificiu. O funcţie semisacră, dacă vrei.

Marea, marea, marea...

–Mama. O nemurită. Mă rog, eu logic că nu ştiam asta pe atunci. Am întâlnit-o abia secole mai târziu din pură întâmplare şi am recunoscut-o şi atunci mi-am primit şi explicaţia. Dar oricum. Tata ştia că ea era o fiinţă nemuritoare. O considera un fel de nimfă. Ea însă îi promisese lui că va sta cu noi până se va plictisi – ce noţiune neobişnuită pentru vremurile ălea! Apoi va pleca să călătorească.

Pe tejgheaua cafenelei se afla un urs polar în miniatură, care parcă făcea cu ochiul, rânjind superior.

–Cred că aveam vreo şase ani pe când a hotărât să plece. Divorţurile erau destul de comune pe atunci.

Aici Iavi se lăsă pe spate, privindu-mă de parcă tocmai i-aş fi declarat că „gravitaţia e doar o teorie”.

–Zău? Chiar erau divorţuri acum câteva milenii?

–Divorţuri au fost de când au fost şi căsătorii, Iavi băiatule – l-am luat eu pe doctoraş la mişto.

Iavi ridică din umeri rapid, dar nu insistă.

–Bun. Divorţurile erau comune, însă numai din partea soţului. Ei amândoi căzuseră totuşi de acord. Era încă epoca homerică. Şi plin război. Tata avea un picior beteag; nu se putuse duce. Dar majoritatea bărbaţilor erau afară din cetate. Prin urmare, femeile aveau ceva mai multă libertate pe atunci – cel puţin, puteau ieşi din casă. Asta aşa, ca un mic context istoric.

Am sorbit o gură de cafea; Iavi era numai ochi, urechi şi sprâncene ridicate.

–Chiar şi aşa, era nemaiîntâlnit ca una să plece singură din cetate. Tata urma să o ducă până în port; se înţelesese deja cu cineva care pleca spre continent să o ia şi pe ea pe corabie. Noi eram destul de săraci. Nu aveam decât o sclavă bătrână, care căzuse la pat. Războiul ne lăsase şi fără rude apropiate. Aşa că m-au luat şi pe mine cu ei.

Am simţit nevoia să fac o pauză; Iavi ronţăia un pliculeţ cu zahăr, nepărând conştient de cât de ridicol arăta.

–Am mers un timp nesfârşit de-a lungul zidurilor de apărare. Tot restul vieţii, când am avut de făcut drumuri lungi, mi s-a părut că îl retrăiam pe ăsta. Am trecut pe lângă piaţa civică... agora. Pe vremea aia nu era încă acel mare centru de mai târziu, în care se strângeau toţi cetăţenii. Nici mie nu mi-a rămas în minte ca fiind ceva extraordinar. Piaţa comercială însă mi-a plăcut. Deja era multă lume, chit că era devreme. Toate femeile sărace vindeau zarvazat în piaţă şi pe mine era să mă calce în picioare una grasă de tot – cred că am plâns destul de mult după asta. Dar ai mei mi-au cumpărat nişte măsline să mă potolească. Ţin minte că mă ţineau strâns de mâini. În depărtare, se vedea templul pe acropolă. Mie îmi era somn.

Somn simţeam şi acum, stând în cafeneaua polară blestemată; sau mai bine zis, o oarecare scurgere de energie. Ce straniu; multe amintiri îmi pierdusem de-a lungul secolelor, dar pe asta nu. Şi, mereu când o invocam, mintea mea o retrăia cu aceeaşi înţelegere restrânsă de copil de şase ani.

–Ok. După nenumărate ore, am simţit... mirosul mării. Peşte mort, scoici putrezite,alge, sare, lemn la apă, alde ăstea. Dar era minunat. Portul era plin de oameni. Lumea forfotea în toate direcţiile; nimeni nu avea timp de nimic. Şi erau atâtea vase! Bireme, trireme. Vase de transport. Mari, mici, imense. Şi... mai era şi altceva. Un alt fel de vas.

M-am oprit iar, dar de data asta, Iavi – care, după ce-şi vărsase jumătate din zahărul din plic pe tricoul său cu un desen cu o bucată de ADN, renunţase la ronţăit – se aplecă înspre mine, nemaiputând de curiozitate.

–Ce vas era?

Am pufnit amuzată; acum începea cu adevărat partea incredibilă.

–Era un vas care nu arăta ca niciun altul. Avea multe pânze colorate în roşu şi o formă cu totul aparte. Iar la bordul lui nu era nici sclavi, nici meteci, nici cetăţeni, nici nimic ştiut de mine. Ci oameni mici şi încruntaţi, cu mustăţi ascuţite şi haine colorate. Asiatici.

–Asiatici? Zău? Tu îţi dai seama ca trebuie să fi ocolit jumătate din glob ca să ajungă acolo?

Scepticismul revenise pe faţa doctoraşului; părea să se asorteze perfect cu ursul polar de pe tejghea.

–Eu îţi spun exact ceea ce am văzut. Habar nu am cum ajunseseră pe acolo, deşi cel mai probabil voiau numai să efectueze schimburi comerciale – şi Mediterana era o piaţă excelentă. Aduseseră mirodenii, mătase şi tot felul de alte chestii specifice lor. Dacă nu îţi convine varianta asta, se prea poate să fi venit şi numai pentru ea. Pentru mama, adică. Oricum, cu ei a plecat. Se urcase la bord, însoţită de unul dintre ei. Eu începusem să plâng de mama focului şi, ca să meargă treaba prost, toată lumea din port se holba la mine. Deodată, m-am trezit că a apărut un gălbejit în faţa mea. Mi-a arătat tot felul de jucării colorate. Titireze, păpuşi, care. Din ăstea mai văzusem şi eu, aşa că m-am pus pe bocit şi mai tare. Apoi a scos... zmeul. Un zmeu albastru azur, din pânză de in. Nimeni în jur nu mai avusese de a face cu un zmeu până atunci. L-am privit înălţându-se şi am început să râd. Tata s-a tocmit vreo jumătate de oră pentru el. A trebuit să-şi dea la schimb cuţitul cu mâner sculptat de el însuşi – pe care îl avea oriunde cu el, de când îl ştiam eu.

Terminasem cafeaua de ceva timp; Iavi făcu semn chelnerului să ne aducă nota.

–Şi ce s-a întâmplat cu el? Cu zmeul, adică?

–Păi – l-am făcut praf destul de repede. Şi apoi m-a ajutat Aspasia – sclava noastră – să-l repar. Şi apoi iar l-am făcut praf. Şi l-am reparat. Şi tot aşa. Nu prea aveam loc prin gineceu şi prin curte să îl înalţ. Uneori mai fugeam de acasă cu el şi îl înălţam prin pădurea de pini – iar Aspasia nu îndrăznea să mă toarne, tocmai fiindcă ar fi luat şi ea ditamai biciuiala din cauza mea. În fine. Când am făcut cinşpe ani şi a trebuit să mă mărit, l-am închinat zeiţelor, alături de celelalte jucării.

–Ai făcut CE cu el? mă întrebă Iavi, incredul.

–L-am dus la templu şi l-am dat drept ofrandă zeiţelor. Aşa era tradiţia. Trebuia să îţi aduci toate obiectele dragi din copilărie. „O, măreaţă Atena, primeşte tu, zeiţă, de la mine, Jinzo, drept ofrandă zmeul pe care l-am făcut zob într-un nuc pe la şapte ani...” sau vreo balivernă de genul ăsta.

–Dar nu ţi se spunea Jinzo pe atunci, nu?

–Mdaa, dar ce relevanţă are?

Cafeaua asta cu rom îmi dădea impresia că era rom cu cafea...

Numărând meticulos banii, Iavi plăti nota; lăsase fix 10% bacşiş.

–Şi morala este că?...

–Nu e nicio morală! am mârâit, ridicându-mă de la masă.

O focă de pluş se uită urât la mine la ieşirea din cafenea.

–Oxigen! Mare! Sare! – mi-am întins eu mâinile în sus, inhalând puternic aerul; vorbisem mult prea mult despre trecut pentru o zi atât de ancorată în prezent.

–Ba eu cred că e o morală! – se auzi Iavi de undeva din spatele meu.

M-am întors spre el, enervată.

–Nu zău, Iaviri? Şi care, mă rog?

–Că, deşi acum eşti o dihanie bătrână şi lipsită de empatie, ai fost şi tu cândva om, şi încă un copil! zâmbi doctoraşul tâmp. Apropo, povestea are prea multe inconsistenţe. Cum puteai folosi termenul de „zmeu” când tu nici măcar nu ştiai ce implică noţiunea de zmeu? Cum s-a putut realiza comunicarea cu asia–

Pe sus pluteau zmee colorate, purtate departe de curentele de aer... iar jos se auzea înjurătura lui Iavi în timp ce-l pocneam peste rotulă.

Câinoşenie

Bătrân, bălos şi bulldogos
Stătea prelins cu susu'-n jos
Al vechilor vecini dulău.
Şi mârâia la mine rău
Şi-mi surâdea cam fioros,
Iar teamă îmi era că, zău,
O să mă-nhaţe fix din dos.

Scris prin mai 2012.

Varză

Astăzi am mâncat o varză.
Era mare, rotundă, verde
Şi, în general, un exemplar excelent al speciei sale de Brassica Oleracea.
De aceea am mâncat o varză.

Astăzi am mâncat o varză.
Din păcate, am avut o durere de stomac.
Sucul gastric se plângea că devenise mult prea acidulat.
Din cauză că am mâncat o varză.

Astăzi am mâncat o varză.
Atât de tragică mi s-a părut experienţa,
Încât am scris o poezie despre durerea lumii concentrată în consumul de varză.
Căci astăzi am mâncat o varză.

„Astăzi a mâncat o varză!”
A declarat un critic literar,
Impresionat pâna la lacrimi de simbolismul subtil şi ascuns al frazei
Cu mâncatul de varză.

„Eul poetic este el însuşi o varză!”,
Au declarat adepţii criticului literar,
Impresionaţi şi ei de discursul maestrului lor pe tema „Eşti ceea ce mănânci”.
Căci doar cu toţii mâncăm varză.

Astăzi eşti tu însuţi o varză
Pentru că nu ştii să apreciezi
Geniul profund, magnific şi împurpurat ascuns în aceste supreme şi pline de profunzime
Versuri despre mâncatul verzei.


Scrisa prin ianuarie 2011. Asa de chestie.

Gugu s-a împăcat cu Guga!

Din seria "Fauna urbană din spatele blocului", episodul 856748565738, anunţăm oficial că:

1) După o absenţă nemotivată, s-au întors două dintre cele trei coţofene (din păcate erau prea departe să le pot face poze);
2) Gugu s-a împăcat cu Guga!

Gugu e cel din stânga

Şi dacă pozele nu sunt de ajuns, am apucat să-i şi filmez un pic:

Iarna lui Gugu

Prin decembrie anunţam că Gugu şi-a găsit o Gugă. Prin ianuarie am avut ocazia să îi văd destul de des pe Gugu şi pe Guga împreună.

Gugu e în stânga, jos şi Guga e în dreapta, sus

În ultimul timp, însă, l-am văzut pe Gugu cam singur.

Gugu dormind în ploaie

Gugu la geam. I se poate vedea piciorul drept rupt ţinut în sus

Gugu a stat destul de mult la geam

Azi după-amiază am văzut o pereche de guguştiuci stând în copacul preferat al lui Gugu şi eram pe cale să cred că sunt Gugu şi Guga, dar...

Ambii guguştiuci aveau picioarele drepte sănătoase

Nu existau decât două ipoteze la treaba asta. Fie:
a) Guga îl înşela pe Gugu
b) o pereche vecină invadase teritoriul lui Gugu şi Guga.

În mod normal aş fi înclinat spre prima variantă, mai ales că Gugu a venit după vreo 2-3 minute şi i-a atacat pe cei doi. Dar, după ce s-a întâmplat asta, am observat un al patrulea guguştiuc la ceva distanţă: probabil Guga!

Prin urmare, Gugu e bine, iar Guga e şi ea pe acolo pe undeva.

THE END

P.S. L-am văzut des pe Gugu bătându-se cu alţi guguştiuci. Vine în zbor şi atacă destul de violent cu piciorul sănătos. Asta mă face să cred că aşa şi-a lovit piciorul iniţial.
P. P. S. Tocmai am observat că îl ştiu pe Gugu de peste un an. O poză cu el de pe 9 februarie 2012:

Politeness

Sunt două tipuri de scrieri care îmi plac la nebunie. Primele mă fac să gândesc: "Aşa ceva aş fi putut scrie şi mi-ar fi plăcut să scriu şi eu!", iar celelalte: "Aşa ceva nu aş fi putut scrie niciodată!".

Povestea de mai jos, Politeness de Fredric Brown, inclusă în volumul "Paradoxul Pierdut" (Paradox Lost), face parte din prima categorie. Am citit-o prima dată acum un an şi încă mă amuză de fiecare dată când o recitesc.

Ce înseamnă politeţea

Fredric Brown

            Rance  Hendrix, specialist în exo-psihologie (psihologia civilizaţiilor cosmice), membru a celei de a treia expediţii pe planeta Venus, cutreiera plictisit nisipurile fierbinţi, în căutarea unui venusian. Îndată ce va întâlni unul, avea să încerce să înnoade relaţii prieteneşti; era la a cincea încercare. Primele patru se soldaseră tot cu atâtea eşecuri. Experţii expediţiilor precedente înregistraseră şi ei numai eşecuri.

            Partea grea nu era de a întâlni un venusian; însă toţi cei care fuseseră abordaţi nu se interesau câtuşi de puţin de pământeni şi nici măcar unul dintre ei nu se arătase vreodată prietenos. Această totală lipsă de sociabilitate era şi mai ciudată prin faptul că venusienii vorbeau limbile folosite pe Pământ; aptitudinile lor telepatice, necunoscute nouă, le permiteau să prindă până şi cele mai neînsemnate nuanţe ale oricărei limbi vorbite pe Terra şi să răspundă la întrebări cât se poate de limpede, dar... cu o ostilitate evidentă.

            Iată însă că tocmai se apropie unul, cu cazmaua pe umăr.

            --Salut, venusianule, spuse Hendrix jovial.

            --La revedere, pământeanule, spuse venusianul fără a încetini pasul.

            Hendrix se simţea jignit şi încurcat. Se luă după venusian, potrivindu-şi pasul cu el. Trebuia să alerge pentru a nu fi lăsat în urmă de picioarele lungi ale individului.

            --De ce nu vreţi să vorbiţi cu noi? întrebă Hendrix.

            --Eu? Doar să vorbesc, cu toate că asta nu-mi face nicio plăcere. Mergeţi mai încolo.

            Venusianul se opri şi începu să sape cu unealta sa, căutând ouă de korvil, fără să-i pese de pământean.

            Hendrix îl privi, jignit la culme. Întotdeauna se întâmpla exact la fel, indiferent de venusian. Toate metodele şi procedeele prevăzute de psihologia pământească, precum şi de exo-pshihologie, nu dădeau niciun rezultat.

            Şi nisipul ăsta care frigea pe tălpi; şi aerul ăsta care, cu toate că putea fi respirat, puţea a formol şi îi măcina plămânii, toate se adăugau acestei respingeri sistematice... era prea mult pentru Hendrix, care explodă:

            --Atunci ia mai bagă-ţi-o-n...!

            Aceasta era o acţiune evident imposibilă pentru un pământean, însă venusienii sunt hermafrodiţi. Venusianul se răsuci spre Hendrix privindu-l uimit, încântat; era pentru prima oară când se întâmpla ca un pământean să folosească un fel de a vorbi care pe Venus însemna cea mai elementară politeţe.

            Răspunse cu o urare la fel de suculentă, zâmbind cu toată faţa, lăsă cazmaua jos şi se aşeză alături de străinul atât de amabil.

            Acesta a fost punctul de pornitre pentru o minunată prietenie şi deplină înţelegere între Terra şi Venus.

(Nu) Va urma

În folderul cu Brânze scrise (aka operele inventate de mine de-a lungul timpului), am un folder care se cheamă Începuturi_BRILIANTE_de_continuat.

Din păcate, dacă titlul nu era suficient să sugereze asta... scrierile ăstea nu vor mai fi, probabil, niciodată continuate. Pur şi simplu pentru că nu au fost scrise la timpul inspiraţiei lor. Aşa că postez aici nişte începuturi.

Adevăraţii amici nu sughită

Poţi să te abţii din strănut, poţi să te abţii din căscat, poţi să te abţii din tuşit; dar ei drăcia dracului, din sughiţ nu te poţi abţine nici dacă îţi zice papa. Când îţi vine să sughiţi, îţi vine; şi tre' să-i dai drumul, chiar dacă eşti într-un loc cu densitatea populaţiei comparabilă cu a păduchilor, dacă depăşeşti cu douăzeci de centimetri înălţimea medie alocată sexului tău şi, mai ales, dacă încerci din tot sufletul să eviţi pe cât posibil pe amicul ăla scund şi băgăcios care miroase în permanenţă a Früstück.

Eram pe scările rulante care duceau la etajul 3; şi amicul, P.Orc, pe cele paralele care îţi deschideau calea spitiruală către 2; şi îmi coborâsem direcţia vizuală de la 1,93m la 1,80, pentru a nu putea fi sesizat. Totul decurgea mai mult ca perfect (ignorând cele 4-5 holbări de la nişte domnişoare deranjate); şi ete na, odată mă loveşte relevaţia divină sub forma unui hâââc omniprezent, omniscient şi om-nimicitor.

Trebuie neapărat să caut pe net să văd care sunt condiţiile necesare şi suficiente să se producă rezonanţă; pentru că niciun om de pe lumea asta, indiferent de gradul de prelucrare a propriilor corzi vocale, indiferent de înzestrarea genetică sau de structura acidului dezoxiribonucleic, nu poate fi capabil, el singur-singurel, fără ajutor auxiliar, să scoată un sunet aşa apocaliptic.

În fine; îmi extrag eu disperat mobilul, mă fac că scriu o epopee romanţată (uitând că l-am lăsat închis şi, prin urmare, e în moarte clinică); lumea râde, eu mă fac minuscul (adică de înălţimea lor), mi-e frică să mă uit în lateral, îndur câteva secunde a căror durată tinde la infinit, ajung la două trepte distanţă de suprafaţa orizontală, îndrăznesc să expir aerul protestând din plămâni, mă întind–

–Heeeeeeei! HEEEEEEEI!

Îmi muşc limba; P.Orc m-a văzut; şi acum urcă în sens invers pe scara lui rulantă, dând la o parte nişte babe indignate şi înaintând cam în triplu timp şi efort.

Sunt în mare dilemă; să mă concentrez asupra inhibării sughiţului #2 sau asupra mimării atitudinii de „n-am auzit, nu cunosc?” Debitez mult prea mult; şi, inevitabil, le ratez pe ambele. E clar; sunt un om nenorocit.

Amicul mă ajunge din urmă, mă îmbrățișează, îmi dă cu cotul în stomac; eu mă autoînţep cu acul de la cureaua de la ceas, pentru a avea o sursă mai acaparatoare de neplăcere.

Lumea, evident, mustăceşte pe seama noastră.

Sughit din nou; P.Orc, care-mi ajunge cu capul numai până la buzunarul de sacou, începe să-mi înşire nişte metode ocultiste de a scăpa de inconvenienţa asta; simt cum îmi suprasolicit neuronii să găsească o scuză plauzibilă de adio.

Zic:

–P., amice, mi-ar plăcea să stau la taclale, da' am o grabă în mine...!

Mi se răspunde:

–Omule, omule, dă-o naiba de trabă, ştii că poţi să apelezi mereu la măreţul P.Orc!

Îmi lăcrimez intern a autocompasiune; n-o să mai scap de el nici în două ore.

Ne aşezăm la o masă de McDonald's; eu îmi iau o îngheţată să scap rapid; P. Se întinde la Big Mac Size XXL.

********************

Albert Zweisteine

Albert Zweisteine, de profesie zoolog, specializare lei africani (un fel de rudă obscură îndepărtată cu celălalt Albert, fizicianul) nu crezuse niciodată în legendele autohtonilor. Printr-un accident bizar implicând o girafă, o lanternă şi un rinocer, însă, Albert Zweisteine îşi pierduse ceea ce se cheamă cel mai mare dar divin – viaţa. Cum însă în întreaga sa existenţă, Albert fusese un răzvrătit şi un original, sufletul său hotărâse să nu transceadă dincolo, ci să se supună obiceiurilor băştinaşe – reîncarnându-se într-o hienă pătată adultă.

Exista o problemă majoră, totuşi – sufletul domnului hienă Zweisteine îşi păstrase şi raţiunea umană. Exista şi o problemă secundară – individul căruia îi luase Albert locul se afla cel mai jos pe scara socială. Şi, în sfârşit, mai era şi problema minoră – domnul Zweisteine, care, în cursul existenţei sale umane, ar fi râs şi numai dacă îi arătai un deget, se trezea deseori pe spate, izbucnind în hohote incontrolabile, în timp ce creierul său se întreba dacă nu ăsta era secretul vieţii – să râzi până mori. 

********************

 F.Ort & LeNe

–F. Ort, sunt dezamăgit de tine.

În sala tronului pătrundea o lumină difuză. Fretele meu, însuşi principele Prog Res, renunţase la toate normele de convenţionalitate în a mă adresa. Ceva mirosea urât de tot.

–Toată ziua te suceşti şi te răsuceşti, te zbaţi şi te învârţi, chinui şi te chinui, cârâi şi te mârâi! tună Prog Res, în toată măreţia funcţiei familiale şi publice pe care o îndeplinea. Aşa ceva nu mai înaintează!

Cumva, mişcările mustăţii sale de morsă mă distrăgeau complet de la subiectul conversaţiei... dar fratele meu părea să nu observe.

–Trebuie o schimbare! Trebuie un nou scop! Ai nevoie de o nouă mentalitate! continuă el, o venă pulsându–i energic în tâmplă. În viaţă trebuie să şi evoluezi!

Mi–am muşcat nervos limba. Conversaţia asta o aveam destul de des de la o vreme... şi partea proastă e că nu eu o dominam.

De fapt, dacă stau să analizez situaţia detaliat, fratele meu nu putea fi scos din starea sa de pasivitate profundă decât de nişte mini-macarale intelectuale atent direcţionate. Din păcate însă, una îi nimerise tocmai în mustaţă de curând şi îi afectase tot sistemul sinuzoidal...

Cu două luni în urmă, pincipatul nostru tocmai aderase la Uniunea Examinală, după îndelungi proteste ale mult civilizatului Vest împotriva sistemului nostru de guvernământ expirat. În calitate de principi, eu şi fratele meu trebuise să participăm la o grămadă de tratate şi congrese, care mai de care mai extraordinare şi mai ofuscate. Totul decursese, însă, decent şi avantajos, până când într-o zi fratele meu îl auzise pe Bîrfinski, preşedintele Info. Inc., comentând performanţele mele.

–L-ai văzut pe tipul ăla, F. Ort? Zici că e un sfârlez zăpăcit băgat la curent. Te oboseşte până nu mai poţi cu învârtelile şi nici nu o nimereşte mereu p-a bună...

Idee pe care fratele meu nu putea decât să o adopte şi să mi-o bage pe gât de fiecare dată când mă vedea în mijlocul acţiunii.

–Fii atent la mine, F. Ort. Am stat şi m-am gândit intens în ultimul timp. E cazul să te calmezi un pic. E cazul să te aşezi şi tu la un loc. Am luat o hotărâre!

Şi Prog Res păru să emită unde de energie decisivă.

–Vom împuşca doi iepuri dintr-un foc. F. Ort, am de gând să facem alianţă cu regatul vecin! O alianţă între tine şi prinţesa LeNe! Gata, am zis-o!

Cât m-am chinuit zilele următoare, şi nu am reuşit să-l fac pe Prog Res să se răzgândească.

Prin regatul nostru, nu se ştiau multe despre ţara vecină. Aparent acolo domnea o oarecare LeNe, personalitate omniprezentă şi în faţa căruia se închina întregul popor. Voiam să mă conving singur de adevăr; aşa că am lăsat delegaţia oficială să o ia înainte, eu--

********************

Mrs. T

Mrs. T, dead at 82 due to choking unexpectedly with a Faber-Castell 0.7 mm 2B mechanical pencil lead while chewing on her favorite silver-blue writing instrument, was floating above the sky immaterially and indignantly staring at the auction taking place hours only after her funeral, having no one in particular to complain to except her anthropomorphic fox-like original character that had brought her that immense fortune, Relniazis.

“You see” – she told her companion who was rather busy counting the hairs in this tail – “writing under a pen name can sometimes be quite problematic. Take me, for example; everybody seemed to think I was a 20-something year-old man writing teenage girl romances. Now they're shocked to find out that I was just a granny who had discovered internet, memes and deviantart!”

And shocked they were; for, upon finding out that their nana had manuscripts worth a few million dollars each, Mrs. T's grandchildren had promptly started the auction for the entire household that they had inherited!

  

 

********************

Nick. Polo Nick

Nick Polo, 46 de ani, eminent profesor de matematică, înrăit jucător de Spider Solitaire dificultate medie şi, în general, năuc la tot ceea ce însemna viaţă socială în jurul său, se afla tocmai la baza treptelor ce duceau către clasa a XII-a C (la care urma să predea sumele Riemann într-un mod ininteligibil), când ceva îi captă atenţia. Şcoala era în renovare; o mare parte din culoare erau inaccesibile elevilor; Nick însă optase în mod special să meargă pe acea ramură a şcolii, pentru a arunca un ochi critic asupra lucrărilor. Şi critic avea să fie; undeva în perete, într-un loc de unde se scosese un calorifer, rămăsese o gaură jenantă, de vreo 2 centimetri în diametru, prin care se putea vedea dincolo, către laboratoarele de chimie. Nick se aplecă şi se uită dezaprobator prin ea; timp de o secundă putu observa coridorul şi simţi mirosul de clor, specific chimiei; în secunda următoare însă, se simţi sorbit prin gaură şi adus într-o dimensiune necunoscută.

Mare amator de teorii ale conspiraţiei, Nick îi identifică instant pe cei trei omuleţi fusiformi din faţa lui drept extratereştri. Cum însă suferea de un caz grav de prosopagnosia – inabilitatea de a reţine feţele oamenilor – şi învăţase să compenseze acest dezavantaj prin asocieri şi analogii, Nick îşi suprasolicită neuronii să găsească o imagine potrivită pentru trio. Însă neuronii săi nu se puteau gândi la altceva decât la sumele Riemann şi la curiozitatea intelectuală în faţa rezolvării problemelor ce necesitau aceste sume; aşa că, în subconşientul său, îi boteză pe cei trei extratereştri drept Sigma, Delta şi Ksi.

–Să trăiţi dom' şef, am captat subiectul! – îi comunică Sigma lui Ksi într-un limbaj pe care, în mod straniu, Nick îl putu înţelege. Urmează scanarea creierului, după care vom putea determina cu acurateţe cantitatea de Esenţă Umană prezentă în el.

–După calculele mele, ar trebui să fie un individ mediocru, cu--

 ********************

EXTRA: Ceva ce s-ar putea continua încă

UAUIM, Bucureşti, 9.01.2012, ora 17:37.

Cursul de germana de anul întâi, sala C, G. M. Cantacuzino, etaj 2, lângă Catedra de Limbi străine.

Atmosferă de somnolenţă. De pe bănci atârnă foi, tuburi, planşete şi teuri. Linişte perfectă în timp ce o studentă se pregăteşte să prezinte un eseu. Brusc...

Un student, ridicându-se într-o treime de secundă:

-Ich habe meine... ăla, cum se cheamă... (gesticulând disperat) tub - TUBUL - (pauză de câteva secunde, aer dramatic) - L-AM UITAT!

Şi, până să apuce cineva să reacţioneze, Studentul ieşi gonind din sală.

Era deja 17:38 când Studentul se uită la ceas; ştia că nu avea mult timp la dispoziţie. Tubul fusese lăsat în mod deliberat într-unul dintre amfiteatre, pentru a bloca temporar un void spaţial care îl urmărea de multă vreme; cum însă voidul tindea să se extindă geometric progresiv secundă de secundă şi ameninţa să înghită întreaga universitate (inclusiv sculptura inexplicabilă reprezentând două picioare imense de lemn din curtea interioară de la parter), era clar că nu exista altă opţiune decât asta – să expulzeze voidul într-un univers paralel neocupat.

Din păcate, voidurile ajunse pe Pământ au proasta inspiraţie să se personalizeze, preluând din sentimentele existente în jur. Şi, din păcate, UAUIM, ca orice universitate, furnizează un nesfârşit stoc de frustrări.

-----------------------

*

S-a întors abia într-o jumătate de oră, roşu tot. Avea tubul pe după umăr, ca o bazooka, şi aproape a lăsat o tipă fără cap când şi l-a dat jos.