Expoziţie de reptile vii @Râmnicu-Vâlcea, 2 mai

Azi m-am plimbat prin oraş după ploaie. Orice om ar trebui să se plimbe singur din când în când prin oraşul natal şi să intre pe unde îl trăzneşte. Eu am intrat la Muzeul de Istorie, unde era o expoziţie de reptile vii. Mi s-a dat un bilet de copil, nu de adult (...nu ştiu sigur de ce, dar mă rog. Am economisit un leu). Înăuntru era un nene cu mustaţă, colecţionarul. A explicat destul de mult despre fiecare. Câţiva dintre şerpi tocmai năpârliseră şi aveau pieile expuse. Erau frumoşi de-ţi venea să-i mănânci. Şi la fel de veninoşi.
Nenea (pe care am uitat să îl întreb cum îl cheamă, of) îşi începuse colecţia în urmă cu 25 de ani. Avea inclusiv chestii extrem de rare; de exemplu, un crocodil pitic african, unul dintre singurii 3 din Europa. A ţinut să ridice capacul şi să îl deranjeze un pic, atât cât să se întoarcă rapid spre el. A deschis şi la iguană terrariul şi ne-a lăsat să o mângâiem. Şi pe boa imperial la fel (mie mi se căţărase pe braţul drept. Era fain rău. M-am uitat fix în ochii lui la o distanţă de 10.15cm. Avea limba albăstruie).
Nenea a deschis şi la tarantulă şi la agamă, dar numai el a umblat la ele. În plus, a sâcâit şi o ţestoasă foarte foarte agresivă.
Între timp, eu am făcut nişte schiţe în direct, ochelari-less. :)

Dragonul nestereotip

A fost odată ca niciodată un dragon supărat pe toate stereotipurile fantasy despre membrii speciei sale. În încercarea de a se distinge drept un original, dragonul hotărî să se aproprie de categoria de oameni cei mai deschişi înspre inovaţie – studenţii. Aşa că îşi deschise o covrigărie în centrul Bucureştiului (tehnic, nu avea nevoie de cuptor).

Din păcate, în ciuda poziţiei favorabile (aproape şi de Universitate, şi de Mincu), afacerea nu prea mergea, şi asta fiindcă îi avea drept rivali pe Petru şi pe Georgiana, două bussinesuri consacrate în lumea patiseriilor.

–Poate că trebuie să te reprofilezi – îi spuse într-o zi un student de la urbanism, balansând într-o mână macheta 1:500 a unui sat răsfirat din zona de deal şi o cafea espresso scurt. Ai putea să încerci ceva mai 'telectual.

Şi-şi umplu şi celălalt braţ cu opt covrigi de la Petru şi plecă.

Dragonul stătu ceva pe gânduri, după care hotărî să se facă profesor universitar elitist.

–Aşa nu o să aibă nimeni niciodată puterea de a mă contrazice – gândi el.

Din păcate, cursul predat de el era atât de obscur şi de elitist – dragonologia în secolul al XVIII-lea – încât nu apăreau la prelegere decât vreo două hipstere adormite.

–Nu are sens să fii elitist dacă nu ai cui să îi arunci în faţă asta – gândi dragonul enervat, ştergându-şi nişte mac de pe coada în flăcări (încă mai avea reminiscenţe din epoca patiseriei).

Prin urmare, dragonul îşi luă zborul pe deasupra Bucureştiului, odihni o vreme pe la Casa Poporului („Ce faţadă murdară! Ăştia de ce nu o curăţă?!”), după care luă metroul de la Izvor la Victoriei şi mâncă un sandviş de 30cm cu pui teriyaki la Subway.

–Şi acum, ce fac? mârâi el nervos, dar sătul, masându-şi plictisit cornul drept plin de solzi.

Tocmai atunci intrară în Subway însă Eroul din Microraion şi Prinţesa Lalea, care părură destul de intrigaţi de prezenţa unui dragon într-un fast food bucureştean.

–Eşti suficient de nestereotip încât să îţi inventezi tu propriul tău fantasy – îi spuseră ei, după care îl salutară şi începură o nouă rundă de Quizup, domeniul Science.

Dragonul le mulţumi, îşi luă zborul şi se întoarse pe Tărâmul Său cel Magic.

–De acum încolo, mă fac scriitor – îşi zise el.

Şi publică vreo 50 de romane şi se îmbogăţi, dar nu îşi uită niciodată prima dragoste – covrigăria – aşa că îi cumpără şi pe Petru, şi pe Georgiana şi continuă afacerea forever and ever pentru studenţii hămesiţi.

Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.

Studentii, ca hienele...

Serengeti. În savană,
Hienele au prins o zebră.
Şi-ntr-o asonanţă funebră,
Râd şi rad orice strop de hrană.
Şacali şi un-leu stau şi îndură
Sperând la o îmbucătură...

Militari. În autogară,
Studenţii şi-au luat pachetul,
Şi-a aflat tot internetul,
C-au mâncat pân'-au dat pe-afară.
Sarmale pozate-s pe facebook,
Din priviri le-ai şi-nghiţit, năuc...


(Scris în decembrie 2011, după ce mi-am luat pachetul de la autogară.)

Lăcusta care bea apă

Timp de vreo trei zile, am avut o lăcustă în cameră. Când am reuşit în final să o prind (asta după ce a aterizat direct într-o rămăşiţă de pânză de păianjen), primul lucru pe care l-a făcut (după ce s-a curăţat) a fost să bea apă din stropii de ploaie.

Pisica futuristă

Cel care venise cu ideea vizionară de a crea o Bază de Date a Genelor pe Marte fusese luat în râs de contemporanii lui. Nimeni nu vedea rostul în a păstra bucăţi de cod genetic al animalelor, plantelor, fungilor şi bacteriilor de pe Pământ – nu într-un loc atât de departe şi de neprimitor ca Marte, cel puţin. O astfel de bază de date era numai aşa, să gâdile egoul omenirii şi să o facă să se încreadă în continuare în noţiunea eronată că ar fi putut readuce speciile dispărute la viaţă – într-un viitor îndepărtat, când aproape toate speciile se vor fi dispărut.

Sute de ani mai târziu însă, scenariul se adeveri.

Kimi şi Fil primiseră misiunea riscantă de a popula cu membri ai regnului animal şi vegetal luna terraformatată B523. Era prima lor misiune de acest tip, însă una total insignifiantă la nivel galactic. Kimi, înaltă, severă şi sarcastică, lucrase în domeniul Biologiei Paleoterrei de mai bine de o sută de ani. Fil – mic, rotund şi vorbăreţ – avea numai jumătate din experienţă, dar se pricepea al naiba de bine la a crea lanţuri trofice din specii neobişnuite. Împreună, călătoreau în Arca 2858 – un model nou de navă spaţială, configurată special pentru a permite stocarea ADNului a peste un milion de specii. Aveau să aselenizeze în ceea ce ar fi fost echivalentul a zece minute pământene din era curentă – când Arca 2858 fu atacată de Piraţi Spaţiali.

De fapt, piraţi era cam mult spus –în viziunea severă a lui Kimi. Cei doi – o fată şi un băiat, amândoi părând să aibă maxim 200 de ani – aşadar, proaspăţi absolvenţi de liceu – aveau pistoale cu gloanţe criogene, tunsori scurte şi accente de Calea Lactee.

FATA: Mâinile sus! Nu mişcaţi! Cine mişcă, devine bucăţi de ADN – ca fiolele din spate!

KIMI (cu mâinile la ceafă): De fapt, ălea din spate sunt mostre de apă de pe diverse planete – îmi place să le colecţionez ca hobby, constituie un biotop remarcabil.

FATA: Gura! Noi hotărâm aici! Dacă vrem să fie mostre de ADN, atunci vor deveni mostre de ADN!

FIL (împăciuitor): Nu e ca şi cum nu ar avea microorganisme în ele. Tehnic, conţin şi informaţie genetică.

KIMI: Dar nu ăsta e scopul lor.

BĂIATUL: Alo, putem să devenim serioşi aici? Da? Bun. Vreau şi eu să ştiu unde-s stocate adevăratele Date Genetice.

FIL: Nu avem voie să spunem.

KIMI: Şi oricum, voi nu aveţi ce face cu ele. Nu o să vă lăsăm să răspândiţi animale şi plante aşa aiurea în univers.

FATA: Ba pardon, noi hotărâm ce facem cu ele.

BĂIATUL: Şi ne-am hotărât deja!

KIMI ŞI FIL (curioşi): Daaa? Ce anume?

BĂIATUL: Am să îmi creez o armată din cel mai nobil, mai spectaculos şi mai viteaz animal care a existat vreoodată pe Terra!

FIL: Porcul?

BĂIATUL: Nu.

FIL: Hiena?

BĂIATUL: Ei na.

FIL: Guguştiucul?

BĂIATUL: Ai vrea tu!

KIMI (exasperată): Şi atunci, ce?

BĂIATUL (trage aer în piept şi se uită mândru în depărtare, rostind pe o voce solemnă): Pisica.

TĂCERE.

KIMI: Nu am auzit niciodată de un astfel de animal.

FIL: Era bun de mâncare?

KIMI: Avea proteine?

FIL: Se făceau experimente pe el? Era cumva foarte activ?

FATA (chicoteşte)

BĂIATUL (pufnind dispreţuitor pe nas): Şi cică sunteţi paleobiologi. Cum, să nu ştiţi voi de pisică?

FIL (pe sub mustaţă): Pun pariu că nici puştiu' nu ştie.

FATA: Ba te rog, puştiul a şi avut o pisică! (mai încet): Mă duceam şi eu după ore să mă joc cu ea, era adorabilă.

KIMI ŞI FIL (curioşi la culme): Daaa? Cum arăta?

BĂIATUL: Îmblănită. Maro. Pufoasă. Cu colţi şi gheare.

KIMI (dezamăgită): Suna ca orice mamifer generic.

BĂIATUL: Putea să-şi scoată ghearele după voie!

FATA: Şi îi plăcea să stea la pândă.

BĂIATUL: Şi... şi... mai era ceva. Dacă o mângâiai pe după urechi... dădea drumul la un motoraş.

KIMI: Ei, na!

FIL: De un' să aibă un animal un motoraş?

BĂIATUL (nesigur): Nu ştiu... dar scotea sunete de motoraş.

FIL: Vreau să caut animalul ăsta în baza de date cladistică. (Primeşte permisiunea.)

BĂIATUL: Yes! Yes!

KIMI: Eu tot nu m-am lămurit. La ce folosea? De ce îl ţinea lumea?

FATA (impasibilă): Mânca orice era mai mic decât el.

KIMI: Şi cam cât de mare era?

FIL: Am găsit! Pisică. Felis silvestris. Cică a fost domesticită fiindca mânca şoareci.

KIMI: Din ăia de laborator?

FIL: Nu, din ăia de la începutul omenirii. Cică pisica era suficient de mică să o ţii în braţe şi într-un timp a fost cel mai răspândit animal de companie. Când a apărut internetul, a avut o perioadă lungă de venerare.

BĂIATUL (întrerupându-l): Nu se poate! Aia pe care o aveam eu era mai mare ca mine!

KIMI: O fi fost una mărită genetic.

BĂIATUL: Aiurea! Ai mei cumpăraseră ADN 100% luat de pe Pământ, cu exact aceleaşi instrucţiuni la fiecare genă ca orice pisică din trecut.

KIMI (ştiinţific): Atunci, e posibil ca involuntar să i se fi declanşat o creştere necontrolată din cauza unor factori externi...

FIL: Uite şi o poză!

BĂIATUL (dezamăgit): Nu asta e! Deşi seamănă!

(Toţi patru se uită descumpăniţi la poză.)

FATA: O fi vreo specie înrudită?

FIL: Posibil. Mă uit acum la animale asemănătoare. (Căutând în baza de date cladistică): Am găsit ceva! Râsul. Lynx lynx. Se păre că a trăit cam în aceeaşi eră geologică.

BĂIATUL (pufnind a dispreţ): Râsul ăsta e de tot râsul. Nu, dom'le, nu asta era pisica mea. Pisica mea avea o coadă lungă, nu o chichineaţă.

FIL (neperturbat): Mai uite ceva. Ghepard. Cică putea să atingă viteze de peste 120km/h...

KIMI: Kilometri? Oră? Ce sistem de măsură antic şi demodat...

BĂIATUL: Nu-i bun! Altceva?

FIL: Alte specii! Buuun. Servalul (arată poză).

BĂIATUL: Pfai, câte picioroangele! Nu-i.

FIL: Caracalul! (altă poză)

BĂIATUL: Ce urechi fancy. Dar nici.

FIL: Manulul? (o a treia poză)

BĂIATUL: Pfoa, ăsta tre' să meargă la bărbierit. În niciun caz!

KIMI: O fi asta? Pisica cu colţi sabie? Ah, dar zice că nu-i înrudită... şi nici nu avem ADN pentru ea...

FATA (dându-şi ochii peste cap): Irelavant, atunci.

FIL (oarecum exasperat): Chiar nu mai ştii nimic despre pisică?

BĂIATUL (încurcat): Păi, vedea bine noaptea... îi plăcea să alerge după urma de la pistolul cu laser... putea ucide lejer un om... şi, cum am mai zis, fusese venerată de oamenii din trecut.

FIL: Mda, asta scrie şi aici. Zeiţa Bastet a egiptenilor era o pisică...

BĂIATUL: Ştiu că aveau şi haine sacre cu ea!

KIMI (brusc interesată): Haine? Mie îmi place să colecţionez haine. Mai ales antice. Sunt aşa nepractice!

FIL: Cum arăta pisica ta de pe haine?

BĂIATUL: Sărea. Un animal lung, maiestuos. Şi dedesubt scria ceva în limbajul antic.

KIMI (având o revelaţie): Mă întorc imediat.

(Vine înapoi cu un tricou cu PUMA pe el.)

BĂIATUL (cu faţa luminată): Asta e! Pisica mea!

KIMI: Nu e o pisică. E o pumă!

(Toşi se uită curioşi la ea).

KIMI: A fost la ştiri acum vreo 50 de ani. Ultima pumă – care aparţinea unor bogătaşi ciudaţi ce colecţionau tot felul de animale preistorice – a murit într-o explozie. Şi odată cu ea şi ADNul tuturor pumelor din lume, pentru că deştepţii nu s-au gândit să-l replice.

BĂIATUL (emoţionat): Atunci a explodat pisica mea de la artificiile cu TNT de la Secolul Nou.

FIL: Ai avut asigurare de ADN?

BĂIATUL (oftând): Nu.

FIL (dându-şi cu palma peste faţă): Atunci chiar că dusă e. Pentru totdeauna.

FATA: Chiar nu poate fi recreată?

KIMI: Din păcate, nu. Fiecare creatură are un cod unic ce apare numai o dară în istoria naturii. Şi noi nu am putea niciodată să găsim exact combinaţia pumei.

FATA (plictisită): Ce prostie.

(Tăcere. Moment solemn de reculegere pentru ADNul pierdut al pumei.)

BĂIATUL (deodată iluminat): Dar ADN de hipopotam, aveţi?! Era ca un porc acvatic... ar face o armată a naiba de bună!... Sau măcar de leneş? Sau de cioară???

Glaciaţiune

M-au îngropat în permafrost,
Unde e ger şi e anost
Şi an de an, şi zi de zi,
Mai rău mă voi înzăpezi;
Căci viaţa mi s-a scurs demult,
Şi-acum-s doar oase de mamut,
Şi piei şi blană, şi un dinte
Împrăştiate-n reci morminte.
Iar când mileniile vor trece,
Voi fi scăpat de patul rece
Şi adus la cald, într-o cutie –
Muzeu de paleontologie.

(Scris acum vreo lună prin timpul sesiunii.)

Românii şi dinozaurii

"La Mega-Image, Jurasicul prinde din nou viaţă! Vino şi colecţionează Tiranozaurul, Triceratopsul şi Pterodactilul!"

sau ceva de genul ăsta - nu îmi amintesc exact - începe reclama la colecţia de cartonaşe "Lumea Dinozaurilor".

Dacă ai habar de măcar două-trei noţiuni despre dinozauri, strategia comercială a celor de la Mega o să te sâcâie pe creier teribil de mult.

În primul rând, pentru că dintre cele trei animale enumerate, numai Pterodactilul a trăit prin Jurasic. Jurasicul se întinde între 200 şi 145 milioane de ani în urmă. Tiranozaurul şi Triceratopsul au trăit la sfârşitul Cretacicului, fiind printre ultimii dinozauri dinainte de extincţia de acum 65 milioane de ani. În termeni mai simpli, Tiranozaurul şi Triceratopsul sunt mai apropiaţi cronologic de noi decât este Pterodactilul de ei. Şi nu, nu tot ce e dinozaur e din Jurasic. Jurassic Park se cheamă aşa numai pentru că însuşi Michael Crichton (autorul) a recunoscut că "prinde mai bine la public". Însuşi logoul Jurassic Park - un cap de tiranozaur - se referă la un animal din Cretacic, dar "arată bine".

În al doilea rând, pentru că Pterodactilii nu sunt dinozauri. Pterodactilii sunt pterozauri. Pterozaurii, crocodilii şi dinozaurii fac parte dintr-un grup de reptile numite archozauri. Pterozaurii şi dinozaurii sunt ceva mai apropiaţi unii de ceilalţi decât sunt fiecare dintre cele două clase de crocodili. Într-un fel, pterozaurii pot fi consideraţi "verii" dinozaurilor.

Dar revenind. De fapt, dintre 144 de cartonaşe cu dinozauri, 52 NU SUNT dinozauri, iar doi sunt dinozauri aviani (adică, mai pe româneşte, păsări).
Care nu sunt dinozauri?
Toate speciile care intră în categoriile "Înainte de dinozauri", "Pterozaurii", "Viaţa oceanică", "Dinozaurii contemporani" şi, respectiv, "După dinozauri". Toate, cu excepţia lui Copopteryx şi Gastornis, care sunt păsări şi, prin urmare, dinozauri aviani. În rest, cele patru categorii rămase ("Dinozaurii cu armură", "Sauropodele", "Teropodele" şi "Ornitopodele") sunt, cu adevărat, dinozauri non-aviani. 

Mie dintotdeauna mi-au plăcut Teropodele

E o distanţă extrem de mică între Teropode şi păsări :)

Mega-Image mai face şi alte greşeli prin prezentarea campaniei lor. De exemplu, pe site se confundă termenul de "arheolog" cu cel de "paleontolog". Ah, nu că ar fi mare diferenţă... doar cu totul altă scară a timpului.

Înţeleg că, prin campania lor, Mega-Image se adresează copiilor şi trebuie să fie kid-friendly şi să nu intre în detalii uber-ştiinţifice. Dar este păcat să îl înveţi pe copil din start o noţiune greşită. 

În plus...
Nu aş lua atât de în serios campania dacă ilustraţiile ar fi simpliste şi pentru copii. DAR ce e cu adevărat plăcut surprinzător legat de ele este că sunt EXTREM DE UP TO DATE cu ultimele descoperiri paleontologice. Spre exemplu, Concavenator cu proto-pene (chestie ştiută abia prin 2010!), Psittacosaurus cu proto-pene!, Velociraptor foaaarte împănoşat şi dinamic, pterozauri cu proto-blăniţă (iarăşi o chestie extrem de disputată) şi multe altele. Extrem de corecte din punct de vedere al "restoringului" şi, în plus, colorate şi cu puţină speculaţie prin ele (cui nu-i aminteşte varianta asta de Buiteraptor de un flamingo?).
În concluzie, cartonaşele prezintă o mare parte dintre animalele preistorice ca fiind nişte creaturi agile şi dinamice, variind probabil de la sânge cald (teropode, ornitopode, pterozaurii) la ceva cu sânge mai rece (cel mai probabil sauropodele). În orice caz, nu nişte bestii şopârloase şi fără creier, cum probabil că apar în mintea multor români.

Yaaaay pentru pene!

Şi mai yaaaay pentru blăniţă!

  În alte idei... mie îmi mai lipsesc vreo 20 de cartonaşe şi am cel puţin o sută de dubluri. Cine vrea să facă schimb? :)

Câinoşenie

Bătrân, bălos şi bulldogos
Stătea prelins cu susu'-n jos
Al vechilor vecini dulău.
Şi mârâia la mine rău
Şi-mi surâdea cam fioros,
Iar teamă îmi era că, zău,
O să mă-nhaţe fix din dos.

Scris prin mai 2012.

Gugu s-a împăcat cu Guga!

Din seria "Fauna urbană din spatele blocului", episodul 856748565738, anunţăm oficial că:

1) După o absenţă nemotivată, s-au întors două dintre cele trei coţofene (din păcate erau prea departe să le pot face poze);
2) Gugu s-a împăcat cu Guga!

Gugu e cel din stânga

Şi dacă pozele nu sunt de ajuns, am apucat să-i şi filmez un pic:

Iarna lui Gugu

Prin decembrie anunţam că Gugu şi-a găsit o Gugă. Prin ianuarie am avut ocazia să îi văd destul de des pe Gugu şi pe Guga împreună.

Gugu e în stânga, jos şi Guga e în dreapta, sus

În ultimul timp, însă, l-am văzut pe Gugu cam singur.

Gugu dormind în ploaie

Gugu la geam. I se poate vedea piciorul drept rupt ţinut în sus

Gugu a stat destul de mult la geam

Azi după-amiază am văzut o pereche de guguştiuci stând în copacul preferat al lui Gugu şi eram pe cale să cred că sunt Gugu şi Guga, dar...

Ambii guguştiuci aveau picioarele drepte sănătoase

Nu existau decât două ipoteze la treaba asta. Fie:
a) Guga îl înşela pe Gugu
b) o pereche vecină invadase teritoriul lui Gugu şi Guga.

În mod normal aş fi înclinat spre prima variantă, mai ales că Gugu a venit după vreo 2-3 minute şi i-a atacat pe cei doi. Dar, după ce s-a întâmplat asta, am observat un al patrulea guguştiuc la ceva distanţă: probabil Guga!

Prin urmare, Gugu e bine, iar Guga e şi ea pe acolo pe undeva.

THE END

P.S. L-am văzut des pe Gugu bătându-se cu alţi guguştiuci. Vine în zbor şi atacă destul de violent cu piciorul sănătos. Asta mă face să cred că aşa şi-a lovit piciorul iniţial.
P. P. S. Tocmai am observat că îl ştiu pe Gugu de peste un an. O poză cu el de pe 9 februarie 2012:

Gugu şi-a găsit o Gugă!

Remember Gugu, guguştiucul cu piciorul rupt? A trecut ceva timp de când nu l-am mai văzut. Se pare că a fost bizi, pentru că

Gugu (dreapta, cu piciorul încă beteag) şi-a găsit o Gugă (stânga)!*

*Judecând după mărimea celor doi, pare că într-adevăr Gugu este un el şi Guga o ea.

Mei Long

Păsările de lângă baltă îl sâcâiseră toată dimineaţa. Erau multe, pestriţe şi cârâiau întruna când îl vedeau. Încercase el să prindă vreo câteva, ce-i drept; dar în zborul lor haotic, erau mult prea agile pentru stângăcia lui. Se alesese numai cu o pană din coada uneia; o pană extrem de lungă, pe care nu ar fi putut-o digera oricum; foamea însă nu îl opri să încerce să o înghită.

Se făcuse deja cald, mult mai cald decât de obicei.

Dinspre baltă se auzeau orăcăieli de broaşte. Pentru el, broaştele erau tot un fel de păsări: gălăgioase, slinoase, se aruncau în apă până să le poţi prinde. Iar lui nu-i plăcea să intre în apă. Nu, nu era adâncă; era limpede ca cerul şi puteai vedea peştişorii mişunând dedesubt. Dar dedesubt, printre peştişori, erau şi peşti mari, cu fălci late, şi şopârle fioroase ce se ascundeau sub fundul apei, săreau pe neaşteptate şi înhăţau orice le apărea în cale. Pericol la fiecare pas. În plus, i s-ar fi udat penele – şi asta i-ar fi încetinit mişcările.

Renunţă, deci, să mai pândească agitaţia din apă. În schimb, îşi îndreptă atenţia spre zburătorii cu piele.

Zburătorii cu piele pluteau mult mai lin şi mai atent pe deasupra bălţii. Îşi ţineau fălcile mereu deschise, înghiţind insecte peste insecte. Vreo câţiva mai mari chiar se avântau şi prindeau peşti. Pe ăia nu-i urmări cu privirea. Pe ceilalţi însă îi fugări mult de-a lungul malului, printre ferigi şi puieţi de ginko, până când îi văzu cum fac cercuri tot mai largi şi dispar în depărtare, înspre muntele fumegând.

Se opri, răsuflând adânc. Trebuia şi astăzi, ca şi în alte zile, să se mulţumească tot cu libelule. Libelule erau destule. Iar unele erau atât de mari, că nici nu le putea înghiţi dintr-o dată. Aşadar, amiaza şi-o petrecu prinzându-le şi înfruptându-se din ele.

La un moment dat, pe când tocmai nimerise o insectă neaştaptat de mare, se produse agitaţie: zburătoarele se înălţară tot mai sus, cârâind a disperare; broaştele săriră în baltă; de undeva din desiş, se auzi un sunet prelung, înfundat. Veneau turmele la adăpat; întâi un mâncător-de-ferigi singur, mai îndrăzneţ; apoi doi; apoi trei; apoi zeci şi sute. Nesfârşiţi. Gălăgioşi. Imenşi. Zdrobind toate vietăţile neînsemnate din calea lor.
El, de-ar fi fost ceva mai în putere şi de-ar mai fi fost cu încă doi-trei ca el, ar fi putut doborî un mâncător-de-ferigi slab cu siguranţă. Dar singur fiind, trebuia să se ferească de ei; mâncătorii-de-ferigi ştiau să se apere bine; se ridicau pe picioarele scurte, groase din spate şi se prăbuşeau brusc, scoţând acelaşi sunet înfundat din cioc. Şi mai erau şi agili – deşi nu la fel de agili ca el.

Turma plecă întru totul abia când începuse să apună soarele.

Atunci ieşi şi el dintre frunzele sub care se ascunsese şi dădu un tur de recunoaştere. Seara ar fi trebuit să aducă după ea răcoare. Însă seara asta adusese şi mai multă căldură. Şi mai adusese ceva: o agitaţie printre vietăţile de sub pământ. Ieşeau toate bezmetice, alergând încotro apucau; le urmări cu interes, până când îşi înfipse gheara arcuită într-una rotundă, îmblănită. Se retrase rapid să o înfulece.
Acum era sătul; îşi găsi un ascunziş bun, la ceva distanţă de baltă. Aici era în siguranţă. Se aşeză pe pământul înfierbântat; îşi încolăci coada în jurul trupului; îşi puse apoi capul sub penele de la braţ. Adormi pe loc.
În apropiere, muntele începu să scoată flăcări; aerul se îngreunase.


 *

Peste 130 de milioane de ani mai târziu, oamenii îl găsiră în depozitele vulcanice din formaţiunea Yixian, China, păstrat în aceeaşi poziţie; şi-l denumiră Mei long – dragonul care dormitează.


Scris în iulie 2012. Pe vremea aia încă nu se publicase ştirea cum că se descoperise încă un schelet de Mei Long în aceeaşi poziţie.
Despre Mei Long

Gugu

El (sau ea, nu ştiu sigur) e Gugu. Gugu e, în mod evident, un guguştiuc (Streptopelia decaocto). Nimic neobişnuit până aici - decât că Gugu are un picior rupt.

Şi a avut un picior rupt de astă-iarnă (sau poate chiar mai mult).

Gugu trăieşte într-o zonă urbană cu destul de mulţi prădători. Câinii şi pisicile nu sunt atât de problematici; dar coţofenele da. Coţofenele (Pica pica) sunt printre cele mai deştepte animale şi atacă frecvent păsări mai mici decât ele.

Poate însă şi mai problematici pentru Gugu sunt porumbeii, din moment ce concurează pentru aceeaşi hrană (pâinea de pe pervazul oamenilor).

Deocamdată însă, Gugu se descurcă. Nu pare să aibă nicio pereche, dar supravieţuieşte.

Edit: Update cu Gugu aici!

Şacalii din Argeş

Exemplarele de Canis familiaris din Zărneşti, Argeş au particularitatea de a se asemăna fizic extrem de mult cu şacalii (Canis mesomelas). Această asemănare este rod al evoluţiei convergente. Ambele animale sunt adaptate aceluiaşi tip de mediu natural cu ierburi înalte, având astfel picioare lungi si subţiri, urechi poziţionate deasupra capului şi culori neutre, bune pentru camuflare prin vegetaţia specifică zonei. De asemenea, ambele animale duc acelaşi stil de viaţă oportunist - vânează animale mici şi se hrănesc cu resturi vegetale sau animale din absolut orice apucă (uneori şi lămâi!). Aceste resturi sunt obţinute fie solitar sau în perechi, de obicei prin furt urmat de fugă, fie după multe ore de pândă în haită pe langă animelele mai mari (carnivorele din Africa, respectiv oamenii din Zărneşti).  Deseori resturile lor sunt oase - de aici rezultând dezvoltarea unui gât mai gros, ce permite o muşcătură mai puternică.