Poema sesiunii

Mie-mi place-n sesiune:
Timp de somn şi vise bune.
N-am proiecte, nu stau trează,
Mintea doar ce-mi mai lucrează;
Neglijabil, ce e drept,
Căci am creierul inept.
A clacat lucrând de zor
Cu ochii în monitor;
A clacat după proiect
Şi acum este defect
Şi-ar vrea somn, şi somn, şi somn,
Şi se crede-un mare domn:
Nu vrea cursuri, nici notiţe,
Toată ziua-mi face fiţe
Cum că de exam nu-i pasă
Şi vrea doar să stea acasă
Şi să doarmă, zi şi noapte...
Mama ei de facultate!

Architecture puns desenate de mine

Poezii pe ploaie avec Prodănel

1

Ce-am ucis macheta 'ceea
Cu cuţitul şi cu cheia
Şi-am făcut-o bucăţele
Mici, micuţe, mărunţele;
Sângele-i mi-a curs pe mână
Sclăvăgesc de-o săptămână
Şi n-am niciun rezultat
După tot ce am creat;
Iar afară tună-ncet
- Jurizatu'-i cam nedrept,
Laptopul e cam stricat,
Proiectorul ne-a tocat
Tot ce mai aveam din nervi
- Fir-ar ei de creieri sterpi!

2

Se zvoneşte că există
Dincolo de lumea tristă
De făcut faţade-n bandă
Şi gândit băi la comandă

O privelişte de vis
Unde somnul cel promis
Te învăluie treptat
Cu cearşafuri şi cu pat;

Unde nu faci macheţele,
Nu-ţi lipeşti nici degeţele,
Nu clichezi neîncetat
Şi nici plotul n-a costat;

Acolo nu-s sociale,
Nici dezastre naturale
(Plottere nefuncţionale,
Culori groase şi neclare);

Acolo nu ai travei,
Nici detalii (chiar de vrei),
Acolo e-o distopie
Cu flăcăi ce beau tărie
Şi cucoane ce dansează
Şi se fac că se distrează;

Nimic nu se construieşte,
Lumea-n pădure trăieşte
Făr' de-Allplan şi Autocad
(Totul e Photoshopat),
Nimic nu e proiectat,
Însă traiul e cam fad.

Chiar de-i heterotopie
Nu ne place mie, ţie
Să trăim într-o minciună
Orişicât pare de bună.
Aşa că dă-ne proiect
Cât mai greu şi mai abject

Cu planuri de execuţie
Şi travei – fără discuţie!
Noi vrem blocuri, noi vrem case
Mari, frumoase, spaţioase,
Cât mai arhitecturale –
Asta vrem! O fi greu oare?

(Scrise în timpul unei furtuni de mine şi de Prodănel.) 

La Vitra Museum

La Vitra Museum, frate,
E party cu-elitele toate;
Gehry şi-a făcut o rampă
Şi acum se dă în stambă;
DeMeuron şi cu Herzog:
"Vreţi consolă? Ete poc!";
La Tadao, nema funny,
Doar module de tatami;
Saana albă ca zăpada
Şi-a vopsit şuruburi - gata!;
Mai încolo, domnul Siza
Şi-a zidit mândru asiza;
Hop! Şi Zaha Superstar
A sucit partyul - clar!

Dragonul nestereotip

A fost odată ca niciodată un dragon supărat pe toate stereotipurile fantasy despre membrii speciei sale. În încercarea de a se distinge drept un original, dragonul hotărî să se aproprie de categoria de oameni cei mai deschişi înspre inovaţie – studenţii. Aşa că îşi deschise o covrigărie în centrul Bucureştiului (tehnic, nu avea nevoie de cuptor).

Din păcate, în ciuda poziţiei favorabile (aproape şi de Universitate, şi de Mincu), afacerea nu prea mergea, şi asta fiindcă îi avea drept rivali pe Petru şi pe Georgiana, două bussinesuri consacrate în lumea patiseriilor.

–Poate că trebuie să te reprofilezi – îi spuse într-o zi un student de la urbanism, balansând într-o mână macheta 1:500 a unui sat răsfirat din zona de deal şi o cafea espresso scurt. Ai putea să încerci ceva mai 'telectual.

Şi-şi umplu şi celălalt braţ cu opt covrigi de la Petru şi plecă.

Dragonul stătu ceva pe gânduri, după care hotărî să se facă profesor universitar elitist.

–Aşa nu o să aibă nimeni niciodată puterea de a mă contrazice – gândi el.

Din păcate, cursul predat de el era atât de obscur şi de elitist – dragonologia în secolul al XVIII-lea – încât nu apăreau la prelegere decât vreo două hipstere adormite.

–Nu are sens să fii elitist dacă nu ai cui să îi arunci în faţă asta – gândi dragonul enervat, ştergându-şi nişte mac de pe coada în flăcări (încă mai avea reminiscenţe din epoca patiseriei).

Prin urmare, dragonul îşi luă zborul pe deasupra Bucureştiului, odihni o vreme pe la Casa Poporului („Ce faţadă murdară! Ăştia de ce nu o curăţă?!”), după care luă metroul de la Izvor la Victoriei şi mâncă un sandviş de 30cm cu pui teriyaki la Subway.

–Şi acum, ce fac? mârâi el nervos, dar sătul, masându-şi plictisit cornul drept plin de solzi.

Tocmai atunci intrară în Subway însă Eroul din Microraion şi Prinţesa Lalea, care părură destul de intrigaţi de prezenţa unui dragon într-un fast food bucureştean.

–Eşti suficient de nestereotip încât să îţi inventezi tu propriul tău fantasy – îi spuseră ei, după care îl salutară şi începură o nouă rundă de Quizup, domeniul Science.

Dragonul le mulţumi, îşi luă zborul şi se întoarse pe Tărâmul Său cel Magic.

–De acum încolo, mă fac scriitor – îşi zise el.

Şi publică vreo 50 de romane şi se îmbogăţi, dar nu îşi uită niciodată prima dragoste – covrigăria – aşa că îi cumpără şi pe Petru, şi pe Georgiana şi continuă afacerea forever and ever pentru studenţii hămesiţi.

Artistul desăvârşit de la masa vecină

Ieri după atelier m-am dus cu AB la un cappuccino. Plictisindu-ne, ne-am apucat să măzgălim pe şerveţele. La masa alăturată, un tip şi o tipă de circa 30 de ani fiecare, cu un bloc de schiţe A3 nou, neînceput, genul care se găseşte la magazinele de la Hanul cu Tei la o grămadă de bani şi pe care nu îţi vine să îl iei decât dacă eşti artist desăvârşit.

Tipul (observându-ne că măzgălim): Îmi arătaţi şi mie desenele, vă rog frumos?

 Noi (ridicând din umeri): Ooookay... dar sunt doar măzgăleli.

Tipul: Vai, ce frumos! Desenaţi des?

Eu: Suntem la arhitectură, deci măzgălim orice suprafaţă ne iese în cale.

Tipul: Şi eu desenez mult! Îmi place să fac portrete!

AB: Noi nu prea ne pricepem la portrete. Doar la case...

 Ne primim şerveţelele înapoi, după care nu mai discutăm cu tipul. Dar îl auzim de la masa cealaltă, adresându-se amicei lui: "Hai să îţi fac un portret!"; "Bine tu, dar să nu mă faci să arăt ca Sailor Moon!"; "Okay!".

Ne ridicăm de la masă. Aruncăm o privire spre cei doi. Ea, cu părul de o culoare nedefinită, prins în coadă, arătând la fel de mult a Sailor Moon cum arată un Velociraptor a pisică. El, aplecat asupra foii, cu un pix albastru cu pastă, desenând nu cel mai realist portret cum ne aşteptam noi...
...ci genul de anime original character pe care îl desenezi la 13 ani, cu ochii imenşi şi sparkly, visători şi viţelini, cu bretonul lins şi emo care să acopere faptul că nu ştii să desenezi forma capului; cu părul în vânt care să acopere umerii incorecţi anatomici şi gâtul de Barbie; poziţia semiprofil (să nu se vadă prea bine bietul piept de o formă absolut imposibilă al fetei)...

Ieşim râzând, şi eu şi AB.

Student, ai frigiderul plin!

Student, ai frigiderul plin!
Stai şi-l priveşti tâmp şi senin,
Căci e stupid şi e sublim
Ca un cliché final de film
În care toţi sunt fericiţi,
Cu plete-n vânt şi fandosiţi;

Dar stai, student, nu saliva!
Ci într-un bol toarnă-ţi ceva
Ce-n microunde va-înota
Şi gustativu-ţi va-ncânta;
Mănâncând cu spor, mănâncând şi des,
Trist, sumbru, cu-n oftat imens,

Zici: la sfărşit de săptămână,
Nimic pe raft n-o să-mi rămână!

Îngustă (parodie după "Lacustră", de G. Bacovia)

Atâtea nopţi petrec lucrând,

Petrec cu creierul arzând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

C-am desenat scări prea înguste.

Şi nu mai dorm de ore sute,

Şi am ajuns aşa-ntr-un hal --

Tresar în şoc şi mi se pare

Că o să pic proiectul – clar.

Un gol stomacul îmi întinde,

Iar cotele le tot greşesc...

Şi simt cum de atâta lucru

Autocad şi-Allplan plesnesc.

Atâtea nopţi petrec lucrând,

Tot tresărind, tot aşteptând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

C-am desenat scări prea înguste.

Azi prin liftul de la facultate

Predare de proiect, undeva la etajul 4. Mă duc înspre lift. Înăuntru: alte două fete. În urma mea intră un domn mai bătrân.
-La mulţi ani, fetelor!
Ridicăm din umeri şi îl salutăm şi noi.
-Daţi-i înainte cu facultatea... tot înainte... întâi facultatea şi abia apoi gingăşia, feminitatea, delicateţea... că deh... de când poartă fetele pantaloni, s-au stricat!
Coboară supărat la etajul 1. În urmă, perplexitate...şi pantaloni ofensaţi.

Pe sit

Trei studenţi de-arhitectură
- Toţi înalţi, cu mutră dură -
Sus pe gard s-au căţărat
Şi cu iphoneu'-au pozat
Panorame şi-un vecin
De la situl cel divin.

Iar un el şi-o ea, trecând,
S-au oprit, tot întrebând
Ce capteaz-acolo, frate,
Prin clickuri de aparate.
Curios el, mai din fire:
"Mă sui s-arunc o privire!';

Zise-apoi, indiferent,
Coborându-se atent:
"E-un teren, un gard şi-o pânză;
Nu se-ntâmplă mare brânză."

Sala "Freşcelor"

E ger în Sala "Freşcelor";
Popoul îţi îngheaţă.
E ger în Sala "Freşcelor",
Student lipsit de viaţă.

Degeaba-ncerci tu să asculţi
Cum cursul lent se scurge;
Din mână-n mână pixu'-ţi muţi
Căci somnul te ajunge.

Şi tot degeaba te uiţi tâmp
La ce se proiectează;
Sunt dungi şi puncte pe un câmp
Ce nu se corelează.

Şi totu'-i lung şi plicticos
Şi de nimic nu-ţi pasă;
Tresari de-un tremur friguros -
"De ce n-am stat acasă?"

Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.

Poema izoprenului

Te-ai aşezat pe izopren
De parcă te-ar fi prins în tren
Un controlor chel şi solemn
Zâmbindu-i lung şi cam nedemn;
Călătorind fraudulos,
Citind ziar cu susu'-n jos,
C-un geamantan gigantic, vere,
Cu cifru d-opt caractere!

Şi te-ai întins tu pe saltea,
Cum s-ar întinde o fidea
Cu linguriţa pescuită
Din supa cea ne-năcrită;
Scurgându-te misterios,
Nici insipid şi nici vâscos,
Unduitor ca o năpârcă,
Mi-ai pus picioarele în cârcă;

Şi-ai însuşit locul în care
Stăteam eu cu burta la soare,
Având pe cap o pălărie,
Să nu mă ard la scăfârlie;
"Dar izoprenu'-i spaţios!",
Mi-ai spus, privindu-mă duios
Şi într-un gest cât mai profund,
Mi-ai dat un colţ să stau în fund.

(Scris în timpul taberei de la Buneşti 2013)

Eu Mies arhitect băban

Eu Mies arhitect băban,
Bloc la Weissenhof eu am.
L-am făcut în '27,
Drept un manifest, măi frate;
Manifest de modernoşi,
Toţi tineri şi talentoşi.
Şi-am avut succes mare
În astă colaborare
De căsuţe moderniste,
Toate nonconformiste.
Numai una-i cu probleme,
Căsuţa lui Corbu, nene!
Căci să intru eu nu pot,
Că-i îngustă rău de tot!
Şi eu Mies arhitect băban,
Cu renume dolofan!
Iar Corbu e ca o aţă,
Deşirat şi lung la faţă;
Prin căsuţa subţirică,
Numai el intră, nenică! 


 
(Pentru că uitasem să pun pe blog şi pentru că am dat de ea prin caietul de FUuuu!)

Cărămida studentă

Era odată o Cărămidă care se gândea foarte serios la viitorul său, aşa că voia să aibă studii superioare. Într-o zi, pe când mergea la un curs de afaceri, a dat lut în nas cu proful de economie, un ins gras şi altruist care împărţea bomboane cu alcool tuturor studenţilor prezenţi la propriul curs (de obicei, nu mai mult de şase). Proful Econovici – care nu o văzuse pe Cărămidă decât la primul curs, dar o ţinuse minte datorită texturii sale poroase – o salută cu entuziasm şi scoase din geanta sa de voiaj (cu care se deplase în permanenţă oriunde) o cutie cu Suchardine de coniac.

–Poftim, păpuşă – zise el sexy, rotindu-şi cu un deget şuviţa de păr de deasupra urechii şi de dedesubtul cheliei plasată central.

Cărămida simţi cum se topeşte cu totul – atât sub puterea vocii lui Econovici, cât şi sub influenţa alcoolului. Nu era îmbrăcată decât cu o frunză de arţar – frunzele erau foarte la modă printre Materialele de Construcţii Studente – dar îi zbură cât ai zice „modul”. De ruşine însă, Cărămida împietri acolo, în holul facultăţii, sub privirile mirate ale lui Econovici.

–Ei, tot aveam nevoie de ceva cu care să umplu golul care mi-a apărut în peretele de la baie – zise proful, ridicând din umeri.

Şi o zidi la el acasă, unde Cărămida rămase pe vecie, nemaicontinuându-şi vreodată studiile. 

Scris la un curs de perspectivă, bazat pe următoarele prompturi:

altruist
afaceri
cărămidă
păpuşă
gras
curs
frunză 

Linia (în)frântă

A fost odată ca niciodată o Linie frântă care dorea să fie dinamică. Atât de dinamică voia să ajungă, încât să poată să se unduiască din centrul spre colţul paginii, ca un cablu de telefon din anii '90. Pentru asta, şi-a propus să înveţe să sară, aşa că şi-a căutat drept mentor o broască.

Din nefericire, din cauza unor neînţelegeri cladistice, cuvântul „broască” ajunsese să denumească, pe lângă un ordin întreg al amfibienilor (la care se adăuga şi omonimia prin care se desemna un oarece element de tâmplărie) şi un ordin întreg de reptile: broaştele ţestoase. Iar Linia, nefiind un zoolog, nimerise la o asemenea broască – şi încă una bătrână de 113 ani, 6 luni, 3 săptămână şi 4 zile!

–Stimată doamnă – zise Linia zigzagându-se cât putea de politicos – îmi puteţi explica şi mie cum se sare?

Ţestoasa căscă adând, se mişcă un milimetru la stânga, ridică puţin pielea de deasupra ochiului drept şi zise:

–Să sari! Să sari! Mare brânză, să sari! Nu ăsta e răspunsul vieţii! Răspunsul vieţii este să stai!

Dezamăgită, Linia aşteptă şi aşteptă un nou sfat, dar Ţestoasa adormise deja. Şi dormea atât de adânc, încât sforăiturile sale îi transmiteau expiraţia la viteza de 45km/h, viteză la care Linia fu luată pe sus, transportată deasupra înălţimii privirii de 1.75 m de la care se construieşte o perspectivă în mod uzual la Facultatea de Arhitectură şi, în sfârşit, izbită de trunchiul metalic al unui stâlp de iluminat cu LEDuri.

–Nu mi-am dorit decât să fiu şi eu sinuoasă şi frumoasă – oftă Linia, făcându-se bucăţi.

Şi se scurse pe asfalt într-o masă amorfă, unduitoare şi nedorită, cum e caimacul dintr-o cană cu lapte în care vrei să pui cereale Chocapic dimineaţa la micul dejun.

Scrisă la un curs de perspectivă, bazându-mă pe următoarele prompturi:

brânză
broască
caimac
sare
linie

CATRENE POWERED-UP

Ei visează

Cum e-n facu'

Şi când colo

N-au luat bacu'!

*

E-un vitezoman

Notoriu–

Când e-n sensul

Giratoriu.

*

Dublu-i stratul

De bordură–

Noi mergem

Pe arătură!

*

Foamea-l obliga, haină,

La o gustare rapidă;

Deschizând uşa la frigi

A-ntâlnit mulţimea vidă!

*

„E criză! Nu aprind lumina!”;

Ea merse-n hol pe beznă.

Şi să vezi ce criz-a fost

Când s-a lovit la gleznă!

*

Joi a dat

Un speech sinistru;

Vineri

L-au făcut ministru.

*

Azi m-a lovit în cap pigeon poo poo,

Presimt c-o să am un mare noroc,

Mă duc să pun un bilet la loto,

Căci sigur câştig dintr-un foc.

*

În jur are doar

Cărţi de soi:

As, patru, damă

Şi un doi.

Scrise prin decembrie 2010.


***
Extra: scrise în cursul ultimului an la atelierele de stufo:

Desenez într-o demenţă

Elipse fără esenţă

Şi-n capul meu e o absenţă

De logică şi coerenţă.

*

Din stufărişul de la Stufo
Venit-am, tinere, să-ţi spui:
De-ai face doric ori corintic,
Planşeta-n cap îţi dă cucui!

*

Eu pictor n-am vrut să mă fac

Dar iată că pictez în fac':

Cu vai, cu chiu,

Eu fac laviu

 Şi tentele îmi vin de hac!

Balada planşetei furate

Am zărit-o pe Lipscani
Când de-abia mai aveam bani
Şi-am cumpărat-o într-un gest
De pur arhitect în manifest;

Cu masa şi volumul ei
M-am luptat de la Hanul cu Tei
Şi am cărat-o-n mod prostesc
Nemaivăzând ce mai lovesc;

Şi-a rezistat la drumul mare
Pe bulevard şi în parcare;
Şi-a rezistat şi-n librărie
Dănd jos cărţi de pe raft o mie;

A rezistat şi-n autobuz
Cu călători privind confuz
În timp ce ea stătea solemn
Planşeta mea mândră de lemn;

Şi-am utilizat-o-n atelier
Când desenam un capitel
Şi-i făceam umbre şi lumină
Pe plită, tor şi pe echină;

Şi-am dus-o şi pe coridor
În drum spre laborator
Şi-am sprijinit-o de perete
Lângă un grup vesel de fete;

Şi m-am jucat în Photoshop
Dând copy, paste, edit şi crop
În timp ce cineva tiptil
Şi-a însuşit-o-n mod subtil;

Şi-am căutat-o-n disperare
Făcând scandal în gura mare
Şi acuzând în mod perfid
Pe orice vrednic individ;

Dar n-o să am niciun răspuns
Deşi am căutat de-ajuns;
Căci eu ştiu c-ai dispărut pe veci,
Placă 50 x 70.

Acum un an pe vremea asta.