La Vâlcea

În vacanţă eu stăteam

Boiereşte – leneveam

La umbră, sub un copac

(Când e cald, pot doar să zac).

Asta însă-n Bucureşti

Unde-i soare – să trăieşti!

Unitatea parentală

M-a sunat însă-ntr-o seară.

Spuse mama: „Hai acasă,

Că Vâlcea e mai frumoasă.”

Eu m-am deplasat cu greu

Şi când am ajuns – văleu!

A plouat şi-a tot plouat

Şi iar plouă – ce rahat!

Cod portocaliu – furtună,

Fulger, tunet, melci (o sumă),

Totu'-i ud şi ude-s toate,

E sezon ploios, măi frate!

Olăneştiul prăpădit

Dâmboviţ-a depăşit;

Oltul s-a paraumflat

(Posibil că s-a triplat),

Ape toate curg şuvoi

– ce să mai, este puhoi!

Architecture puns desenate de mine

Artistul desăvârşit de la masa vecină

Ieri după atelier m-am dus cu AB la un cappuccino. Plictisindu-ne, ne-am apucat să măzgălim pe şerveţele. La masa alăturată, un tip şi o tipă de circa 30 de ani fiecare, cu un bloc de schiţe A3 nou, neînceput, genul care se găseşte la magazinele de la Hanul cu Tei la o grămadă de bani şi pe care nu îţi vine să îl iei decât dacă eşti artist desăvârşit.

Tipul (observându-ne că măzgălim): Îmi arătaţi şi mie desenele, vă rog frumos?

 Noi (ridicând din umeri): Ooookay... dar sunt doar măzgăleli.

Tipul: Vai, ce frumos! Desenaţi des?

Eu: Suntem la arhitectură, deci măzgălim orice suprafaţă ne iese în cale.

Tipul: Şi eu desenez mult! Îmi place să fac portrete!

AB: Noi nu prea ne pricepem la portrete. Doar la case...

 Ne primim şerveţelele înapoi, după care nu mai discutăm cu tipul. Dar îl auzim de la masa cealaltă, adresându-se amicei lui: "Hai să îţi fac un portret!"; "Bine tu, dar să nu mă faci să arăt ca Sailor Moon!"; "Okay!".

Ne ridicăm de la masă. Aruncăm o privire spre cei doi. Ea, cu părul de o culoare nedefinită, prins în coadă, arătând la fel de mult a Sailor Moon cum arată un Velociraptor a pisică. El, aplecat asupra foii, cu un pix albastru cu pastă, desenând nu cel mai realist portret cum ne aşteptam noi...
...ci genul de anime original character pe care îl desenezi la 13 ani, cu ochii imenşi şi sparkly, visători şi viţelini, cu bretonul lins şi emo care să acopere faptul că nu ştii să desenezi forma capului; cu părul în vânt care să acopere umerii incorecţi anatomici şi gâtul de Barbie; poziţia semiprofil (să nu se vadă prea bine bietul piept de o formă absolut imposibilă al fetei)...

Ieşim râzând, şi eu şi AB.

Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.

Oldies: Patru taxiuri

Taxiul 1.

Mă aşez în faţă. Şoferul – un moşulică scund, amabil, aparent zâmbind pentru el însuşi.

EU: La liceul X.

ŞOFERUL (porneşte maşina şi se instalează mai comod. Îmi dau seama că e cu chef de vorbă): În ce clasă eşti?

EU: În clasa a [...]

ŞOFERUL: Oho, păi nu mai ai mult!

EU (vorbind de dragul vorbei): Nu, nu mai am mult.

ŞOFERUL: Da, chiar nu mai e mult. Uite-acuşi termini! Se duce liceul – una-două – şi apoi? Ce faci? Te măriţi?

EU (cutremurându-mă, ştiind că trebuie să urmez o facultate): NU!

ŞOFERUL (foarte convins de ce spune): Aşa te vreau! Aşa trebuie! Asta e atitudinea! (Pe un ton savant): Căsătoria e o prostie. Oamenii nu ar trebui să se căsătorească. Asta e o făcătură, inventată ca să ţină masele în frâu.

EU (mimând interesul): Mmm.

ŞOFERUL (puternic): Nu, dom'le! Nu e asta starea naturală a lucrurilor! Oamenii ar trebui să trăiască împreună şi să aibă copii aşa, fără să fie căsătoriţi. Ce, nu se pot înţelege?! El cu ea, ea cu el – mare chestie! E o prostie şi aia, că femeile nu au drepturi şi că ele trebuie să facă toată treaba prin casă. Nu, frate! Fiecare, cu drepturi egale, acolo – se implică jumi-juma în toate! Copii, curăţenie, facturi! Abia la bătrâneţe să se căsătorească, dacă vor – numai aşa, în ideea că să nu fie singuri când mor. Aşa ar fi frumos şi corect.

EU (întrerupându-i monologul): Puteţi să opriţi după semafor.

ŞOFERUL: Aaa, am şi ajuns deja, gata? Da, mulţumesc, stai să-ţi dau restul. Aşa. Promite-mi că nu o să te măriţi în următorii zece ani!

EU: Promit, promit! (Fug înspre semafor).

Taxiul 2 – opreşte la vreo 20 de metri mai în spate. Îi fac semn să vină înspre mine şi aştept – degeaba. Mă duc eu la el şi intru. Şoferul – un tip chel, cu cercel, între 25 şi 30 de ani, ascultând manele la maxim. Dau comanda şi meditez dacă să mă plâng referitor la audio – când văd cum chelul opreşte muzica din proprie iniţiativă.

ŞOFERUL (dând un telefon, pe un ton subtil): Bună, pisi.

EU (în gând): O, Doamne.

ŞOFERUL (foarte absorbit şi piţigăiat): Du du, iubi, şi iu ti iubi pi tine. Ti iubi mul mul mul di tot. Şi iu abia aştept să ti văd.

EU (urmăresc cu exasperare drumul, în timp ce chelul o ascultă pe iubi la telefon timp de vreo două minute)

ŞOFERUL (pe un ton schimbat, hotărât, mieros): Da măi pisi, daaaa, vin diseară la tine. Să mă aştepţi ştii tuuuu cuuum – că o să facem o dragoste nebună!!! – da' nu ca data trecută, când ţi-am rupt ştrampii!

EU (muşc buza şi mă prefac pentru tot restul drumului că scriu un sms)

ŞOFERUL: Stai un pic, pisi, că tre' să opresc. (Spre mine): 3 lei cincizeci.

EU (îi dau 5 lei, încă încercând să-mi păstrez o faţă neutră)

ŞOFERUL: N-am să-ţi dau rest.

EU: Nu-i nimic. (Ies alergând din taxi): BUAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!!!

Taxiul 3. Dimineaţă, cam 6 şi 25. Sunt în întârziere. Îl văd cum opreşte în faţa staţiei de taxiuri şi din el coboară o tipă. Alerg şi îl prind. Mă aşez în faţă şi dau comanda.

EU: În locul X.

ŞOFERUL (abia abţinându-se să nu râdă): Sigur.

EU (nu îi înţeleg amuzamentul; presupun că are doar o dimineaţă bună)

ŞOFERUL (chicoteşte de-a binelea)

EU (mă uit dacă am ceva ciudat pe mine. Nu descopăr nimic. Mă holbez din nou la şofer): E ceva în neregulă?

ŞOFERUL: Nu, nu... (deja râde din suflet)

EU: Ce...?

O voce din spate: PUHAHAHAHAHA!

Aparent mai era cineva înăuntru, dar nimeni nu se deranjase să-mi spună.

Taxiul 4. Şoferul e tot un moşulică, dar unul mai înalt şi mai determinat. Pornim la drum.

ŞOFERUL: Câţi ani ai?

EU: Atâtzeci.

ŞOFERUL: Aaa, fie-mea nu e cu mult mai mare. Are douăzeci şi trei. E cu un italian de şaizeci.

EU (încerc să nu-mi imaginez nimic)

ŞOFERUL: Da, da, lucrează ca translator pentru el.

EU (realizez că judecasem greşit situaţia): Bravo ei.

ŞOFERUL: Da, să vezi, a fost prin Italia, şi prin toată Europa, ştie şi italiană, şi franceză, şi germană. Eu i-am găsit italianul. I-am zis ei: Du-te, fata mea, când o să mai găseşti tu job ca ăsta, du-te şi tradu. Şi s-a dus! A fost şi prin Viena, şi prin Praga, şi prin Berlin, şi prin Roma...

EU (oftez inaudibil)

ŞOFERUL: ...prin Paris, prin Atena. Odată, când s-a dus în Atena...

A trebuit să mai aştept cinci minute după ce ajunsesem la destinaţie să se termine povestea.

(Scris prin septembrie 2011, bazat pe experienţă proprie)

Cu dracii prin Bucureşti

Astăzi am fost la Comic Con, ediţia East European (organizată pentru prima oară la Bucureşti). Basically a fost un fel de uber fest pentru geeks, cu fandomuri de la Star Wars la BBC Sherlock, Ghost Busters (!!!) şi animeuri precum Kuroshituji (încearcă să spui Curo Şhit fără să râzi).

Printre grămezile de cosplayeri am dat peste un Edward Scissorhands (cel mai tare cosplay din toată ziua), cosplayeri din Minecraft (cum nu joc, pentru mine au fost irelevanţi) şi... grupul căruia m-am alăturat eu: Homestuck.

Din start spun un lucru: eu nu am citit Homestuck. Am încercat de vreo două ori şi m-a plictisit de moarte bucăţica aia citită. Nu zic că e aşa şi în continuare (pentru că probabil nu e, judecând după miile de fanarturi cu care mi se inundă blogul de pe tumblr în fiecare zi) - dar tot ştiu o grămadă de referinţe. În parte datorită acelor fanarturi şi în parte de la verişoara mea (să îi spunem Uruf).

Pentru că ăsta e şi motivul pentru care m-am alăturat grupului de Homestuck: Uruf a făcut şi ea cosplay la un personaj din Homestuck, Vriska.

Uruf în dreapta

Ce ştiu eu despre Homestuck:
-personajele sunt nişte extratereştrii gri şi horny care mor şi reînvie (????? de nu ştiu câte ori?????)
-cică au şi semne zodiacale fiecare????
-apar şi nişte chestii weeeeeeeeeeeeeeird şi verzi care sunt eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeew
-????
-wwhatevver.

(Nu, really, ştiu mai multe despre Homestuck, dar nah.)

Revenind la oile noastre gri şi cornute cu peruci...

Nu e greu să îţi dai seama că hoamestacării seamănă cu nişte draci. Şi când dracii ăştia decid să meargă la Mega-Image, în metrou şi la McDonald's ca şi cum ar fi cel mai natural lucru... hilarity ensues.

Câteva replici memorabile ale trecătorilor:

"De unde pi... aţi mai apărut toţi, măăă?"

"Haoleu, uite un drac!"
"Un drac aşa... să te tot ia!"

"Fă-ţi, bă, cruce, că trec iarăşi!!!"

(O mamă către fetiţa ei): "Dacă nu eşti cuminte, o pun pe fata asta drăcoaică să te sperie!"

All in all, o zi teribil de interesantă.
Sperăm că şi mâine va fi la fel.

(Când o să am timp, o să pun pozele şi filmele de pe aparatul foto. That should be fun.)

Visul meu de azi-noapte

Azi-noapte în vis am dat mâna cu Obama la o petrecere, ne-am bătut prieteneşte pe umăr pentru că nu ne mai văzusem de mult timp şi am stat la taclale la o bere despre marile probleme de mentalitate ale românilor şi americanilor.
Am plecat apoi să culeg nişte roşii din propria curte, pe care le-am dus la magazinul de lângă să mi le cântărească; după care le-am plătit ca şi cum le-aş fi cumpărat de acolo.
Ulterior m-am uitat la o carte în care poze ale unor obiecte celebre fuseseră reconstituite pe baza a o grămadă de caractere ASCII stranii. Era acolo inclusiv preferata mea, Opera din Sidney.
Iar în final mi-am dat seama că data viitoare când ne vom vedea, Obama o să mă certe că am plătit nişte roşii care erau, de fapt, deja ale mele.