La Vâlcea

În vacanţă eu stăteam

Boiereşte – leneveam

La umbră, sub un copac

(Când e cald, pot doar să zac).

Asta însă-n Bucureşti

Unde-i soare – să trăieşti!

Unitatea parentală

M-a sunat însă-ntr-o seară.

Spuse mama: „Hai acasă,

Că Vâlcea e mai frumoasă.”

Eu m-am deplasat cu greu

Şi când am ajuns – văleu!

A plouat şi-a tot plouat

Şi iar plouă – ce rahat!

Cod portocaliu – furtună,

Fulger, tunet, melci (o sumă),

Totu'-i ud şi ude-s toate,

E sezon ploios, măi frate!

Olăneştiul prăpădit

Dâmboviţ-a depăşit;

Oltul s-a paraumflat

(Posibil că s-a triplat),

Ape toate curg şuvoi

– ce să mai, este puhoi!

Lenea la tuns

Lenea a plecat la tuns
Cu păr lung, lung nespus.
Şi cum Lenea la tuns s-a dus,
A strigat: "E de ajuns!
Eu doresc cărare-n dreapta
Şi la vârf tăiat. Şi gata!
Nu doresc nici să-l vopsesc,
Nici să-l spăl, să-l dichisesc;
Nici discount eu nu mai vreau,
Nici coafat. Zău, nu mai stau!
Conversaţie? Nu. Ioc!
Vârful tuns. Şi gata. Poc!"

Şi cum Lenea a plecat,
Părul i s-a şi-ncurcat,
Pălăria i-a cedat
Şi salonu'-a explodat.

Acum vreo două săptămâni am mers la tuns cu amica mea Lenea.

Poema sesiunii

Mie-mi place-n sesiune:
Timp de somn şi vise bune.
N-am proiecte, nu stau trează,
Mintea doar ce-mi mai lucrează;
Neglijabil, ce e drept,
Căci am creierul inept.
A clacat lucrând de zor
Cu ochii în monitor;
A clacat după proiect
Şi acum este defect
Şi-ar vrea somn, şi somn, şi somn,
Şi se crede-un mare domn:
Nu vrea cursuri, nici notiţe,
Toată ziua-mi face fiţe
Cum că de exam nu-i pasă
Şi vrea doar să stea acasă
Şi să doarmă, zi şi noapte...
Mama ei de facultate!

Poezii pe ploaie avec Prodănel

1

Ce-am ucis macheta 'ceea
Cu cuţitul şi cu cheia
Şi-am făcut-o bucăţele
Mici, micuţe, mărunţele;
Sângele-i mi-a curs pe mână
Sclăvăgesc de-o săptămână
Şi n-am niciun rezultat
După tot ce am creat;
Iar afară tună-ncet
- Jurizatu'-i cam nedrept,
Laptopul e cam stricat,
Proiectorul ne-a tocat
Tot ce mai aveam din nervi
- Fir-ar ei de creieri sterpi!

2

Se zvoneşte că există
Dincolo de lumea tristă
De făcut faţade-n bandă
Şi gândit băi la comandă

O privelişte de vis
Unde somnul cel promis
Te învăluie treptat
Cu cearşafuri şi cu pat;

Unde nu faci macheţele,
Nu-ţi lipeşti nici degeţele,
Nu clichezi neîncetat
Şi nici plotul n-a costat;

Acolo nu-s sociale,
Nici dezastre naturale
(Plottere nefuncţionale,
Culori groase şi neclare);

Acolo nu ai travei,
Nici detalii (chiar de vrei),
Acolo e-o distopie
Cu flăcăi ce beau tărie
Şi cucoane ce dansează
Şi se fac că se distrează;

Nimic nu se construieşte,
Lumea-n pădure trăieşte
Făr' de-Allplan şi Autocad
(Totul e Photoshopat),
Nimic nu e proiectat,
Însă traiul e cam fad.

Chiar de-i heterotopie
Nu ne place mie, ţie
Să trăim într-o minciună
Orişicât pare de bună.
Aşa că dă-ne proiect
Cât mai greu şi mai abject

Cu planuri de execuţie
Şi travei – fără discuţie!
Noi vrem blocuri, noi vrem case
Mari, frumoase, spaţioase,
Cât mai arhitecturale –
Asta vrem! O fi greu oare?

(Scrise în timpul unei furtuni de mine şi de Prodănel.) 

La Vitra Museum

La Vitra Museum, frate,
E party cu-elitele toate;
Gehry şi-a făcut o rampă
Şi acum se dă în stambă;
DeMeuron şi cu Herzog:
"Vreţi consolă? Ete poc!";
La Tadao, nema funny,
Doar module de tatami;
Saana albă ca zăpada
Şi-a vopsit şuruburi - gata!;
Mai încolo, domnul Siza
Şi-a zidit mândru asiza;
Hop! Şi Zaha Superstar
A sucit partyul - clar!

RATBabe!

Era în bus un moş ursuz
Având bărbia-n unghi obtuz
Şi în stânga lui o babă scundă
De form-aproximativ rotundă;
Impunători ei amândoi
Purtând parfum eau d'usturoi,
Lângă fereastră s-au postat,
Tot busul au eliberat!

Dragonul nestereotip

A fost odată ca niciodată un dragon supărat pe toate stereotipurile fantasy despre membrii speciei sale. În încercarea de a se distinge drept un original, dragonul hotărî să se aproprie de categoria de oameni cei mai deschişi înspre inovaţie – studenţii. Aşa că îşi deschise o covrigărie în centrul Bucureştiului (tehnic, nu avea nevoie de cuptor).

Din păcate, în ciuda poziţiei favorabile (aproape şi de Universitate, şi de Mincu), afacerea nu prea mergea, şi asta fiindcă îi avea drept rivali pe Petru şi pe Georgiana, două bussinesuri consacrate în lumea patiseriilor.

–Poate că trebuie să te reprofilezi – îi spuse într-o zi un student de la urbanism, balansând într-o mână macheta 1:500 a unui sat răsfirat din zona de deal şi o cafea espresso scurt. Ai putea să încerci ceva mai 'telectual.

Şi-şi umplu şi celălalt braţ cu opt covrigi de la Petru şi plecă.

Dragonul stătu ceva pe gânduri, după care hotărî să se facă profesor universitar elitist.

–Aşa nu o să aibă nimeni niciodată puterea de a mă contrazice – gândi el.

Din păcate, cursul predat de el era atât de obscur şi de elitist – dragonologia în secolul al XVIII-lea – încât nu apăreau la prelegere decât vreo două hipstere adormite.

–Nu are sens să fii elitist dacă nu ai cui să îi arunci în faţă asta – gândi dragonul enervat, ştergându-şi nişte mac de pe coada în flăcări (încă mai avea reminiscenţe din epoca patiseriei).

Prin urmare, dragonul îşi luă zborul pe deasupra Bucureştiului, odihni o vreme pe la Casa Poporului („Ce faţadă murdară! Ăştia de ce nu o curăţă?!”), după care luă metroul de la Izvor la Victoriei şi mâncă un sandviş de 30cm cu pui teriyaki la Subway.

–Şi acum, ce fac? mârâi el nervos, dar sătul, masându-şi plictisit cornul drept plin de solzi.

Tocmai atunci intrară în Subway însă Eroul din Microraion şi Prinţesa Lalea, care părură destul de intrigaţi de prezenţa unui dragon într-un fast food bucureştean.

–Eşti suficient de nestereotip încât să îţi inventezi tu propriul tău fantasy – îi spuseră ei, după care îl salutară şi începură o nouă rundă de Quizup, domeniul Science.

Dragonul le mulţumi, îşi luă zborul şi se întoarse pe Tărâmul Său cel Magic.

–De acum încolo, mă fac scriitor – îşi zise el.

Şi publică vreo 50 de romane şi se îmbogăţi, dar nu îşi uită niciodată prima dragoste – covrigăria – aşa că îi cumpără şi pe Petru, şi pe Georgiana şi continuă afacerea forever and ever pentru studenţii hămesiţi.

Poveste detectivă cu dinozauri: descoperă ucigaşul!

Presupunem că există o serie de romane intitulate PteroSofi, având ca subiect un pterozaur care călătoreşte prin timp în cele trei epoci din Mesozoic (Triasic, Jurasic, Cretacic) şi are aventuri cu amicii săi dinozaurii din fiecare dintre cele trei ere.

Presupunem că romanele au suficient de multă popularitate cât să aibă o convenţie a lor, intitulată PteroCon, unde vin şi mulţi cosplayeri.

Şase amici hotărăsc să participe şi să se costumeze: Pterozar, Titanozaur, Triceratops, T.Rex, Velociraptor şi Stegozaur. Pentru asta, ei încearcă să îşi facă nişte costume cât mai reuşite: cu colţi, gheare, spini etc.

Convenţia se desfăşoară la parterul şi etajul I al unei clădiri. La un moment dat, în aglomeraţie, cei şase amici reuşesc să treacă de gardian şi să se strecoare la etajul II, un etaj misterios, întunecat şi momentan scos din uz, cu obloanele exterioare trase. Acolo, se despart şi fiecare explorează altă cameră.

Zece minute mai târziu, se aude un ţipăt. Titanozaur l-a descoperit pe Pterozaur ucis pe balcon. Apare imediat un poliţai care examinează cadavrul şi îi chestionează pe cei cinci prieteni rămaşi, fiecare în parte.

Titanozaur: Deşi în cărţile PteroSofi eu sunt cel mai mare şi mai greoi personaj, costumul meu e cel mai simplu. Din fericire, nu e dotat cu nimic ascuţit, deci nu am avut acces la nicio armă.

Velociraptor: Eu îl urmăream pe Stegozaur de la spate. Voiam să îl sperii ca într-o scenă din „PteroSofi 3: Pe aripile Cretacicului”. Costumul meu e foarte uşor şi are ghearele ascuţite. Cred că vinovat e Triceratops.

Triceratops: Costumul meu e din două părţi: haina şi casca imensă cu guler şi corn. Casca trebuie prinsă şi deprinsă de la spate de altcineva şi e prea mare să pot intra cu ea prin uşa de la balcon. Operaţiunea de prindere/desprindere durează câte un minut şi de ea se ocupă Titanozaur. Cornul se poate da jos, dar numai când nu port casca pe cap. Eu cred că vinovat e T. Rex sau Velociraptor, ei ucid in cărţile PteroSofi.

Stegozaur: Costumul meu e haina pe care se ataşază la spate platoşele şi ţepii, pe care nu mi le pot lega singur. E cel mai greu costum, deseori se agaţă de uşi sau alte obiecte şi nu îmi permite să mă mişc suficient de repede cu platoşele în spinare. Cel care mi le-a legat la spate a fost Velociraptor. Apropo de Velociraptor: m-a urmărit de la spate.

T.Rex: Costumul meu nu conţine colţi, doar gheare în vârful mâinilor. Pentru a da impresia de mâini scurte, ţin braţele încrucişate pe piept şi costumul e încheiat/descheiat de altcineva. De asta se ocupă Titanozaur. Nu l-am văzut pe Titanozaur de când am urcat etajul şi ne-am despărţit şi până ne-a chemat poliţaiul. L-am întânit doar pe Triceratops.

Reguli

1. Naraţiunea este obiectivă şi reprezintă adevărul absolut.
2. Ce e scris în bold a fost confirmat de poliţist şi are aceleaşi atribuţii ca naraţiunea.
3. Doar unul dintre cei cinci amici minte. Toţi ceilalţi patru spun adevărul.
4. Poliţistul a găsit una dintre aripile costumului lui Pterozaur înţepată într-un loc. Pterozaur a fost ucis cu o armă venind din faţa lui. Pterozaur se afla afară, pe singurul balcon al etajului.

Student, ai frigiderul plin!

Student, ai frigiderul plin!
Stai şi-l priveşti tâmp şi senin,
Căci e stupid şi e sublim
Ca un cliché final de film
În care toţi sunt fericiţi,
Cu plete-n vânt şi fandosiţi;

Dar stai, student, nu saliva!
Ci într-un bol toarnă-ţi ceva
Ce-n microunde va-înota
Şi gustativu-ţi va-ncânta;
Mănâncând cu spor, mănâncând şi des,
Trist, sumbru, cu-n oftat imens,

Zici: la sfărşit de săptămână,
Nimic pe raft n-o să-mi rămână!

Pe sit

Trei studenţi de-arhitectură
- Toţi înalţi, cu mutră dură -
Sus pe gard s-au căţărat
Şi cu iphoneu'-au pozat
Panorame şi-un vecin
De la situl cel divin.

Iar un el şi-o ea, trecând,
S-au oprit, tot întrebând
Ce capteaz-acolo, frate,
Prin clickuri de aparate.
Curios el, mai din fire:
"Mă sui s-arunc o privire!';

Zise-apoi, indiferent,
Coborându-se atent:
"E-un teren, un gard şi-o pânză;
Nu se-ntâmplă mare brânză."

Sala "Freşcelor"

E ger în Sala "Freşcelor";
Popoul îţi îngheaţă.
E ger în Sala "Freşcelor",
Student lipsit de viaţă.

Degeaba-ncerci tu să asculţi
Cum cursul lent se scurge;
Din mână-n mână pixu'-ţi muţi
Căci somnul te ajunge.

Şi tot degeaba te uiţi tâmp
La ce se proiectează;
Sunt dungi şi puncte pe un câmp
Ce nu se corelează.

Şi totu'-i lung şi plicticos
Şi de nimic nu-ţi pasă;
Tresari de-un tremur friguros -
"De ce n-am stat acasă?"

Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.

Studentii, ca hienele...

Serengeti. În savană,
Hienele au prins o zebră.
Şi-ntr-o asonanţă funebră,
Râd şi rad orice strop de hrană.
Şacali şi un-leu stau şi îndură
Sperând la o îmbucătură...

Militari. În autogară,
Studenţii şi-au luat pachetul,
Şi-a aflat tot internetul,
C-au mâncat pân'-au dat pe-afară.
Sarmale pozate-s pe facebook,
Din priviri le-ai şi-nghiţit, năuc...


(Scris în decembrie 2011, după ce mi-am luat pachetul de la autogară.)

Dedicheişăn

Meine Liebe, meine Liebe,
Cu ochii precum amibe

Ma cherie, ma cherie,
Mereu vrei bijuterii

My honey, my honey,
Tu vrei să-mi iei chiar toţi banii?

Mi amor, mi amor,
Ai un glas de zici că mor!

Draga mea, draga mea,
Mâine ies cu-altcineva.


(Scrisă prin martie 2010 în ora de germană într-un moment de plictiseală maximală.)

Oldies: Patru taxiuri

Taxiul 1.

Mă aşez în faţă. Şoferul – un moşulică scund, amabil, aparent zâmbind pentru el însuşi.

EU: La liceul X.

ŞOFERUL (porneşte maşina şi se instalează mai comod. Îmi dau seama că e cu chef de vorbă): În ce clasă eşti?

EU: În clasa a [...]

ŞOFERUL: Oho, păi nu mai ai mult!

EU (vorbind de dragul vorbei): Nu, nu mai am mult.

ŞOFERUL: Da, chiar nu mai e mult. Uite-acuşi termini! Se duce liceul – una-două – şi apoi? Ce faci? Te măriţi?

EU (cutremurându-mă, ştiind că trebuie să urmez o facultate): NU!

ŞOFERUL (foarte convins de ce spune): Aşa te vreau! Aşa trebuie! Asta e atitudinea! (Pe un ton savant): Căsătoria e o prostie. Oamenii nu ar trebui să se căsătorească. Asta e o făcătură, inventată ca să ţină masele în frâu.

EU (mimând interesul): Mmm.

ŞOFERUL (puternic): Nu, dom'le! Nu e asta starea naturală a lucrurilor! Oamenii ar trebui să trăiască împreună şi să aibă copii aşa, fără să fie căsătoriţi. Ce, nu se pot înţelege?! El cu ea, ea cu el – mare chestie! E o prostie şi aia, că femeile nu au drepturi şi că ele trebuie să facă toată treaba prin casă. Nu, frate! Fiecare, cu drepturi egale, acolo – se implică jumi-juma în toate! Copii, curăţenie, facturi! Abia la bătrâneţe să se căsătorească, dacă vor – numai aşa, în ideea că să nu fie singuri când mor. Aşa ar fi frumos şi corect.

EU (întrerupându-i monologul): Puteţi să opriţi după semafor.

ŞOFERUL: Aaa, am şi ajuns deja, gata? Da, mulţumesc, stai să-ţi dau restul. Aşa. Promite-mi că nu o să te măriţi în următorii zece ani!

EU: Promit, promit! (Fug înspre semafor).

Taxiul 2 – opreşte la vreo 20 de metri mai în spate. Îi fac semn să vină înspre mine şi aştept – degeaba. Mă duc eu la el şi intru. Şoferul – un tip chel, cu cercel, între 25 şi 30 de ani, ascultând manele la maxim. Dau comanda şi meditez dacă să mă plâng referitor la audio – când văd cum chelul opreşte muzica din proprie iniţiativă.

ŞOFERUL (dând un telefon, pe un ton subtil): Bună, pisi.

EU (în gând): O, Doamne.

ŞOFERUL (foarte absorbit şi piţigăiat): Du du, iubi, şi iu ti iubi pi tine. Ti iubi mul mul mul di tot. Şi iu abia aştept să ti văd.

EU (urmăresc cu exasperare drumul, în timp ce chelul o ascultă pe iubi la telefon timp de vreo două minute)

ŞOFERUL (pe un ton schimbat, hotărât, mieros): Da măi pisi, daaaa, vin diseară la tine. Să mă aştepţi ştii tuuuu cuuum – că o să facem o dragoste nebună!!! – da' nu ca data trecută, când ţi-am rupt ştrampii!

EU (muşc buza şi mă prefac pentru tot restul drumului că scriu un sms)

ŞOFERUL: Stai un pic, pisi, că tre' să opresc. (Spre mine): 3 lei cincizeci.

EU (îi dau 5 lei, încă încercând să-mi păstrez o faţă neutră)

ŞOFERUL: N-am să-ţi dau rest.

EU: Nu-i nimic. (Ies alergând din taxi): BUAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!!!

Taxiul 3. Dimineaţă, cam 6 şi 25. Sunt în întârziere. Îl văd cum opreşte în faţa staţiei de taxiuri şi din el coboară o tipă. Alerg şi îl prind. Mă aşez în faţă şi dau comanda.

EU: În locul X.

ŞOFERUL (abia abţinându-se să nu râdă): Sigur.

EU (nu îi înţeleg amuzamentul; presupun că are doar o dimineaţă bună)

ŞOFERUL (chicoteşte de-a binelea)

EU (mă uit dacă am ceva ciudat pe mine. Nu descopăr nimic. Mă holbez din nou la şofer): E ceva în neregulă?

ŞOFERUL: Nu, nu... (deja râde din suflet)

EU: Ce...?

O voce din spate: PUHAHAHAHAHA!

Aparent mai era cineva înăuntru, dar nimeni nu se deranjase să-mi spună.

Taxiul 4. Şoferul e tot un moşulică, dar unul mai înalt şi mai determinat. Pornim la drum.

ŞOFERUL: Câţi ani ai?

EU: Atâtzeci.

ŞOFERUL: Aaa, fie-mea nu e cu mult mai mare. Are douăzeci şi trei. E cu un italian de şaizeci.

EU (încerc să nu-mi imaginez nimic)

ŞOFERUL: Da, da, lucrează ca translator pentru el.

EU (realizez că judecasem greşit situaţia): Bravo ei.

ŞOFERUL: Da, să vezi, a fost prin Italia, şi prin toată Europa, ştie şi italiană, şi franceză, şi germană. Eu i-am găsit italianul. I-am zis ei: Du-te, fata mea, când o să mai găseşti tu job ca ăsta, du-te şi tradu. Şi s-a dus! A fost şi prin Viena, şi prin Praga, şi prin Berlin, şi prin Roma...

EU (oftez inaudibil)

ŞOFERUL: ...prin Paris, prin Atena. Odată, când s-a dus în Atena...

A trebuit să mai aştept cinci minute după ce ajunsesem la destinaţie să se termine povestea.

(Scris prin septembrie 2011, bazat pe experienţă proprie)

Povestea Ro-ro-m-mbului

Era odată un Romb bâlbâit, care fusese toată viaţa marcat de defectul său. Într-o încercare de a ajunge în rând cu figurile geometrice cu dicţie, a început să facă exerciţii în faţa oglinzii.
—De Moş Nicolae o să primesc o ene-ne-luşă — încercă el.
Însă din fundal, se auzi vocea unui Trapez Trufaş:
—Eşti o varză!
Mâhnit, Rombul vru să-şi înece amarul cu mâncare, aşa că făcu un grătar.
Deodată însă, din neant se materializă o pungă cu Macaroane.
—Nene Romb, ne adaugi şi pe noi la meniu? întrebară ele instant.
—D-Dar b-bi-n-ne-nţeles!
Şi Rombul îşi făcu cel mai magic prânz: grătar de brontozaur cu laviu suculent şi salată de du-te-naiba.
—Ah, ce bine mă simt atunci când gătesc!
Şi atunci Rombul realiză că i se dusese bâlbâiala, iar faţa i se umplu de strălucire.
—Şi acum, să trecem la un Turkey Reloaded!
The End.


(Scris în decembrie 2012. Bazat pe următoarele prompturi: 
grătar 
eneluşă 
romb 
macaroane 
strălucire 
suculent 
magic)

Rupaparupa

Marcus nuca de cocos stătea cocoţat într-un cocotier oarecare pe insula Rupaparupa, nefiind conştient că el însuşi există, că universul există sau că un lemurian plictisit tocmai îl desprindea de pe cracă şi îl arunca departe, cât colo, drept într-o buruiană magică, plictisită la rândul ei. Abia când coaja i se sparse, din el curse tot laptele şi se produse o reacţie chimică (din fericire neinclusă în manualele de liceu de chimie organică), Marcus Crăpatus căpătă o identitate, un pseudocreier şi o dorinţă megalomaniacă de a domina Rupaparupa.
„Bow before my greatness!", zise Marcus precum un sir, cu un accent britanic, un monoclu şi o mustaţă de lapte, nimănui în particular.
Cineva însă îl auzi, şi anume Jill şopârla, care, deşi nu avea un sistem digestiv adaptat consumului de fibre vegetale (era insectivoră), se înfruptă copios din pseudocreierul lui Marcus şi îi distruse identitatea, căpătând însă la rândul ei dorinţa de supremaţie.
„Long live Şopârlopolisss!", spuse Jill două luni mai târziu, în noul SauroImperiu, construit cu mintea sa ageră, şantaj şi multe alte ierburi paranormale şi paranoice.
Tocmai atunci însă, de undeva de la o altitudine imprecisă, un găinaţ de pescăruş ateriză pe capul lui Jill şi îi făcu pe supuşii săi să se răscoale împotriva dictaturii imperiale.
Morala: nu toate poveştile fantasy au elfi, iar cele care nu au sunt proaste.

(Scris în aprilie 2012 în 15 minute, bazat pe următoarele prompturi:
insulă, nucă de cocos, fantasy)

Poema izoprenului

Te-ai aşezat pe izopren
De parcă te-ar fi prins în tren
Un controlor chel şi solemn
Zâmbindu-i lung şi cam nedemn;
Călătorind fraudulos,
Citind ziar cu susu'-n jos,
C-un geamantan gigantic, vere,
Cu cifru d-opt caractere!

Şi te-ai întins tu pe saltea,
Cum s-ar întinde o fidea
Cu linguriţa pescuită
Din supa cea ne-năcrită;
Scurgându-te misterios,
Nici insipid şi nici vâscos,
Unduitor ca o năpârcă,
Mi-ai pus picioarele în cârcă;

Şi-ai însuşit locul în care
Stăteam eu cu burta la soare,
Având pe cap o pălărie,
Să nu mă ard la scăfârlie;
"Dar izoprenu'-i spaţios!",
Mi-ai spus, privindu-mă duios
Şi într-un gest cât mai profund,
Mi-ai dat un colţ să stau în fund.

(Scris în timpul taberei de la Buneşti 2013)

Povestea Prinţului Pretenţios

Prinţul Pretenţios pocni puternic peste piciorul Primului Paharnic.

—Aşa ceva nu merge! sări el de pe tron şi începu să se plimbe nervos, cu mâinile la spate. Ţi-am cerut două pahare cu vin, fix de 250 mililitri cantitatea fiecare! Şi tu ce mi-ai adus? Unul cu 251 şi unul cu 249 mililitri! Aşa ceva e inacceptabil! Dizgraţios! De neiertat! În locul tău, îmi tăiam singur capul deja!

—Dar Alteţă, s-a strecurat la mijloc o mică Eroare Umană. Înţelept ar fi să o treceţi cu vederea, dat fiind că e ceva pur Omenesc...

—Să n-aud! Nu Omenesc! Nu Eroare Umană! Toate Erorile Umane din Principat trebuie eliminate! Complet, total, 100,0000%! Nu au ce căuta! Cum altfel am putea să instaurăm progresul aici?! Cum altfel aş putea să devin Prinţul Perfect? Înţeleg dacă aveai o Eroare de ordinul zecimilor de mililitru! Dar una de plus minus un mililitru? Asta înseamnă 0,4%! incredibil în ce hal am ajuns!

Şi Prinţul Pretenţios se apucă disperat cu ambele mâini de cap. Avusese o dimineaţă îngrozitoare. Mai întâi, că dormise şapte ore şi treizeci şi cinci de minute, în loc de şapte ore şi treizeci de minute. Prin urmare, îşi încălcase obiceiul de a dormi în multipli de nouăzeci de minute — iar asta nu putea însemna decât că îşi lăsase o etapă din ciclul somnului neterminată! Mai apoi, fusese întrerupt din rutina sa zilnică de spălat pe dinţi pe axa Oz de fix treizeci şi două de ori tocmai când se spăla a treizeci şi una oară — şi încă de o musculiţă de oţet bezmetică! De parcă nu ar fi fost de ajuns, când dăduse ordin să se instaleze în palat capcane anti-Drosophila melanogaster, constatase îngrozut că administratorul domeniului regal voia să folosească nimic mai mult şi mai puţin decât capcane anti-Musca domestica, îmbibate în oţet! Iar motivul? Pentru că Principatul nu dispunea de o tehnologie oficială împotriva musculiţelor de oţet!

Scârbit la culme de caracterul de improvizaţie al capcanelor, Prinţul Pretenţios se lovise de o nouă dovadă a incompetenţei supuşilor: absolut nimeni din palat nu cunoştea un dipterolog care ar fi putut să-şi arunce ochiul de expert şi să declare de unde apăreau Drosophilele în primul rând! Se părea că palatul era complet securizat împotriva pătrunderii insectelor, alimentele erau verificate cu de-amănuntul, iar oamenii înşişi se supuneau unei proceduri de sterilizare ori de câte ori intrau! Prin urmare, cauza era ceva ce le scăpa de sub control — iar Prinţul Pretenţios ura din suflet elementele incontrolabile!

Nervos, dezgustat, dezamăgit, Prinţul încercase să-şi înece amarul cu 500 mililitri de vin roşu demisec de Drăgăşani, distribuit în două porţii egale — una înainte, iar una după prânz. Şi acum se întâmplase asta — Vel Paharnic nu fusese în stare să aplice noţiunea de egalitate asupra porţiilor! Ah, nimic nu putea să fie mai deranjant decât incompetenţa!

—Ordon prezenţa lui Vel Mesager aici, instant! Repet: ordon prezenţa lui Vel Mesager!

Şi Prinţul se uită la ceas. În mod normal, Vel Mesager era staţionat în aşa fel, încât să ajungă în fix 26 de secunde în Camera Tronului.

—M-aţi chemat, Alteţă?

27 de secunde; astăzi era o zi cu adevărat nefastă.

—Vel Mesager — zise Prinţul, abţinându-se cu greu să nu comenteze. Ai în urechea dreaptă o cască — în stare să facă legătura cu orice supus din Principat. Fă-mi legătura cu un dipterolog.

—Nu avem niciun dipterolog înregistrat, sire.

—Refuz să cred asta! zise Prinţul, muşcându-şi buza. Eşti un incompetent! Dă-mi casca!

Şi Prinţul se întinse după dispozitiv; urma să cheme, în cel mai dezastruos caz, absolut orice expert în insecte din Principat; însă se răzgândi instantaneu.

—Porţi în urechea dreaptă o cască proiectată pentru stânga, conform inscripţiei de pe ea, ei, Vel Mesager? Las' că vezi tu! (Dându-şi aer de regalitate): Alo, firma de construcţii [...]? În numele Prinţului Perfect, până diseară la ora 20:43 (când apune soarele) să fie gata cel mai modern eşafod în Piaţa Publică Perfectă! Vom avea parte de o Excelentă Execuţie!

Şi Prinţul închise transmisia, zumzăind fericit.

Se strânseseră aproximativ 73,45% dintre supuşi în Piaţa Publică în seara aceea — conform măsurătorilor de ultimă oră ale lui Vel Statistician. Prinţul se plimba mulţumit cu Tronul Regal Portabil prin mulţime. Încă nu hotărâse pe cine urma să execute — nu găsise înlocuitor temporar nici pentru Vel Paharnic, nici pentru Vel Mesager. Plus că totul trebuia să fie perfect până la ultimul detaliu. Prinţul le avea pe ambele posibile victime legate în spatele lui; nu ar fi fost rău să facă întâi o execuţie de probă şi abia apoi adevărata Excelentă Execuţie de pe Extraordinarul Eşafod!

Şi extraordinar era, într-adevăr! Folosind oţel de ultimă oră, cu o protecţie ignifugă sporită, Inginerii Inventivi creaseră o structură modulară demontabilă din grinzi cu zăbrele, cu o platformă din sticlă şi un ştreang ajustabil deasupra. Prinţul urcă încet până la platformă, fericit pentru prima oară în acea zi îngrozitoare; când ajunse la penultima treaptă, observă Imperfecţiunile.

—Ingineri Incompetenţi! Cum aţi putut să folosiţi grinzi cu profile H şi astfel de îmbinări slabe? Nu o să reziste forţei uniform distribuite şi o să pi—

Însă Prinţul nu îşi mai termină enunţul; presimţirea sa tocmai se adeverise. Structura începu să se prăbuşească peste sine; grindă cu grindă, modul cu modul; rămaseră numai nişte stâlpi, cu un Prinţ Plângăcios agăţat de unul dintre ei.

—Ajutooor! Chemaţi Pompierii Pompoşi! îi strigă el lui Vel Călău, cel dintâi Ucigău.

—Alteţă, nu putem chema pe nimeni. Vel Mesager, care se ocupă cu telecomunicaţiile, este prizonier.

—Dezlegaţi-l! Iertat fie! Chemaţi Pompierii!

Prinţul suspină disperat; nu se mai ţinea decât într-o mână.

—Măria Ta, avem o problemă. Pompierii Pompoşi nu pot veni fără Camionul Corect, iar Camionul nu poate deveni corect până nu se umple cu apă, ca la carte!

—Da' să-l umple odată!

—Toate lichidele Principatului sunt sub porunca lui Vel Paharnic, cel ce e acum legat!

—Eliberaţi-l! Eliberaţi-l!

—Încă ceva, Măria Ta!

Prinţul se ţinea acum numai cu un deget; dedesubt Pompierii Pompoşi se chinuiau să întindă o plasă luată dintr-un Camion Corect.

—Ce mai e acum?!

—Am găsit un dipterolog! raportă Vel Mesager. Spune că sigur musculiţele de oţet au fost purtate pe hainele celui care a evitat măsurile sanitare de la intrarea în Palat!

—Imposibil! E un sistem infailibil! Pot confirma asta!

—Da, sire, însă există o singură persoană care a evitat toate măsurile de securitate.

—Unde e acest nemernic? Dacă îl prind, o să îl exe—

Dar Prinţul nu-şi mai termină ameninţarea; tocmai îi alunecase şi ultimul deget de pe stâlp; cădea, cădea mult în gol, şi în timp ce cădea, era lovit de revelaţie — revelaţia că el şi numai el era incompetentul care nu respecta propriile norme impuse.

—V-am prins, Alteţă! strigară prompt Pompierii Pompoşi.

Prinţul se ridică încet, scuturându-şi Maiestuoasa Manta de praf, şi privi structura prăbuşită. Nu-şi putu stăpâni un oftat. Fusese o zi deplorabilă; o zi cu 323,5% mai rea decât majoritatea zilelor sale rele; dar nu fusese o zi inutilă. Din contră. Prinţul învăţase multe lecţii de viaţă care aveau să-l ajute pe viitor. De exemplu...

—De acum încolo, toate Execuţiile Excelente vor fi elegant controlate prin Extrem de Electricul Scaun Executant! Inginerii Incompetenţi sunt la rând!

Şi coborî de pe plasă şi plecă ţanţoş spre Palat, mai plin de Pretenţii ca niciodată.

(Început acum un an într-un caiet şi uitat între timp. Găsit săptămâna asta şi terminat.)

The land of radioactive walruses

Once upon a time, in a mythical land which belonged to Kla-Kla, the God of Absentmindedness, there was a huge army made up entirely of radioactive walruses. They were all training to fight against the laser-shooting belugas, who were the servants of the Goddess of Procrastination called Arimskina. The battle had been going on for at least 25 centuries, when suddenly, a spooky message came via the prophets of both divinities. If their believers didn't join forces in an epic war against the Holy Mother of Angsty Teenage Writers, then the world would forever turn purple. Since nobody had anything in particular against purple (it was a pretty fashionable colour) and since there were a lot of political reasons at stake, the armies never became allies and so, the universe turned the seventh shade of the rainbow.

The end.

(Azi am făcut ordine şi am dat peste o grămadă de tâmpenii, inclusiv peste povestea asta bazată pe următoarele prompturi:

radioactive

angsty

spooky

mythical

25)