Expoziţie de reptile vii @Râmnicu-Vâlcea, 2 mai

Azi m-am plimbat prin oraş după ploaie. Orice om ar trebui să se plimbe singur din când în când prin oraşul natal şi să intre pe unde îl trăzneşte. Eu am intrat la Muzeul de Istorie, unde era o expoziţie de reptile vii. Mi s-a dat un bilet de copil, nu de adult (...nu ştiu sigur de ce, dar mă rog. Am economisit un leu). Înăuntru era un nene cu mustaţă, colecţionarul. A explicat destul de mult despre fiecare. Câţiva dintre şerpi tocmai năpârliseră şi aveau pieile expuse. Erau frumoşi de-ţi venea să-i mănânci. Şi la fel de veninoşi.
Nenea (pe care am uitat să îl întreb cum îl cheamă, of) îşi începuse colecţia în urmă cu 25 de ani. Avea inclusiv chestii extrem de rare; de exemplu, un crocodil pitic african, unul dintre singurii 3 din Europa. A ţinut să ridice capacul şi să îl deranjeze un pic, atât cât să se întoarcă rapid spre el. A deschis şi la iguană terrariul şi ne-a lăsat să o mângâiem. Şi pe boa imperial la fel (mie mi se căţărase pe braţul drept. Era fain rău. M-am uitat fix în ochii lui la o distanţă de 10.15cm. Avea limba albăstruie).
Nenea a deschis şi la tarantulă şi la agamă, dar numai el a umblat la ele. În plus, a sâcâit şi o ţestoasă foarte foarte agresivă.
Între timp, eu am făcut nişte schiţe în direct, ochelari-less. :)

Lăcusta care bea apă

Timp de vreo trei zile, am avut o lăcustă în cameră. Când am reuşit în final să o prind (asta după ce a aterizat direct într-o rămăşiţă de pânză de păianjen), primul lucru pe care l-a făcut (după ce s-a curăţat) a fost să bea apă din stropii de ploaie.

Pisica futuristă

Cel care venise cu ideea vizionară de a crea o Bază de Date a Genelor pe Marte fusese luat în râs de contemporanii lui. Nimeni nu vedea rostul în a păstra bucăţi de cod genetic al animalelor, plantelor, fungilor şi bacteriilor de pe Pământ – nu într-un loc atât de departe şi de neprimitor ca Marte, cel puţin. O astfel de bază de date era numai aşa, să gâdile egoul omenirii şi să o facă să se încreadă în continuare în noţiunea eronată că ar fi putut readuce speciile dispărute la viaţă – într-un viitor îndepărtat, când aproape toate speciile se vor fi dispărut.

Sute de ani mai târziu însă, scenariul se adeveri.

Kimi şi Fil primiseră misiunea riscantă de a popula cu membri ai regnului animal şi vegetal luna terraformatată B523. Era prima lor misiune de acest tip, însă una total insignifiantă la nivel galactic. Kimi, înaltă, severă şi sarcastică, lucrase în domeniul Biologiei Paleoterrei de mai bine de o sută de ani. Fil – mic, rotund şi vorbăreţ – avea numai jumătate din experienţă, dar se pricepea al naiba de bine la a crea lanţuri trofice din specii neobişnuite. Împreună, călătoreau în Arca 2858 – un model nou de navă spaţială, configurată special pentru a permite stocarea ADNului a peste un milion de specii. Aveau să aselenizeze în ceea ce ar fi fost echivalentul a zece minute pământene din era curentă – când Arca 2858 fu atacată de Piraţi Spaţiali.

De fapt, piraţi era cam mult spus –în viziunea severă a lui Kimi. Cei doi – o fată şi un băiat, amândoi părând să aibă maxim 200 de ani – aşadar, proaspăţi absolvenţi de liceu – aveau pistoale cu gloanţe criogene, tunsori scurte şi accente de Calea Lactee.

FATA: Mâinile sus! Nu mişcaţi! Cine mişcă, devine bucăţi de ADN – ca fiolele din spate!

KIMI (cu mâinile la ceafă): De fapt, ălea din spate sunt mostre de apă de pe diverse planete – îmi place să le colecţionez ca hobby, constituie un biotop remarcabil.

FATA: Gura! Noi hotărâm aici! Dacă vrem să fie mostre de ADN, atunci vor deveni mostre de ADN!

FIL (împăciuitor): Nu e ca şi cum nu ar avea microorganisme în ele. Tehnic, conţin şi informaţie genetică.

KIMI: Dar nu ăsta e scopul lor.

BĂIATUL: Alo, putem să devenim serioşi aici? Da? Bun. Vreau şi eu să ştiu unde-s stocate adevăratele Date Genetice.

FIL: Nu avem voie să spunem.

KIMI: Şi oricum, voi nu aveţi ce face cu ele. Nu o să vă lăsăm să răspândiţi animale şi plante aşa aiurea în univers.

FATA: Ba pardon, noi hotărâm ce facem cu ele.

BĂIATUL: Şi ne-am hotărât deja!

KIMI ŞI FIL (curioşi): Daaa? Ce anume?

BĂIATUL: Am să îmi creez o armată din cel mai nobil, mai spectaculos şi mai viteaz animal care a existat vreoodată pe Terra!

FIL: Porcul?

BĂIATUL: Nu.

FIL: Hiena?

BĂIATUL: Ei na.

FIL: Guguştiucul?

BĂIATUL: Ai vrea tu!

KIMI (exasperată): Şi atunci, ce?

BĂIATUL (trage aer în piept şi se uită mândru în depărtare, rostind pe o voce solemnă): Pisica.

TĂCERE.

KIMI: Nu am auzit niciodată de un astfel de animal.

FIL: Era bun de mâncare?

KIMI: Avea proteine?

FIL: Se făceau experimente pe el? Era cumva foarte activ?

FATA (chicoteşte)

BĂIATUL (pufnind dispreţuitor pe nas): Şi cică sunteţi paleobiologi. Cum, să nu ştiţi voi de pisică?

FIL (pe sub mustaţă): Pun pariu că nici puştiu' nu ştie.

FATA: Ba te rog, puştiul a şi avut o pisică! (mai încet): Mă duceam şi eu după ore să mă joc cu ea, era adorabilă.

KIMI ŞI FIL (curioşi la culme): Daaa? Cum arăta?

BĂIATUL: Îmblănită. Maro. Pufoasă. Cu colţi şi gheare.

KIMI (dezamăgită): Suna ca orice mamifer generic.

BĂIATUL: Putea să-şi scoată ghearele după voie!

FATA: Şi îi plăcea să stea la pândă.

BĂIATUL: Şi... şi... mai era ceva. Dacă o mângâiai pe după urechi... dădea drumul la un motoraş.

KIMI: Ei, na!

FIL: De un' să aibă un animal un motoraş?

BĂIATUL (nesigur): Nu ştiu... dar scotea sunete de motoraş.

FIL: Vreau să caut animalul ăsta în baza de date cladistică. (Primeşte permisiunea.)

BĂIATUL: Yes! Yes!

KIMI: Eu tot nu m-am lămurit. La ce folosea? De ce îl ţinea lumea?

FATA (impasibilă): Mânca orice era mai mic decât el.

KIMI: Şi cam cât de mare era?

FIL: Am găsit! Pisică. Felis silvestris. Cică a fost domesticită fiindca mânca şoareci.

KIMI: Din ăia de laborator?

FIL: Nu, din ăia de la începutul omenirii. Cică pisica era suficient de mică să o ţii în braţe şi într-un timp a fost cel mai răspândit animal de companie. Când a apărut internetul, a avut o perioadă lungă de venerare.

BĂIATUL (întrerupându-l): Nu se poate! Aia pe care o aveam eu era mai mare ca mine!

KIMI: O fi fost una mărită genetic.

BĂIATUL: Aiurea! Ai mei cumpăraseră ADN 100% luat de pe Pământ, cu exact aceleaşi instrucţiuni la fiecare genă ca orice pisică din trecut.

KIMI (ştiinţific): Atunci, e posibil ca involuntar să i se fi declanşat o creştere necontrolată din cauza unor factori externi...

FIL: Uite şi o poză!

BĂIATUL (dezamăgit): Nu asta e! Deşi seamănă!

(Toţi patru se uită descumpăniţi la poză.)

FATA: O fi vreo specie înrudită?

FIL: Posibil. Mă uit acum la animale asemănătoare. (Căutând în baza de date cladistică): Am găsit ceva! Râsul. Lynx lynx. Se păre că a trăit cam în aceeaşi eră geologică.

BĂIATUL (pufnind a dispreţ): Râsul ăsta e de tot râsul. Nu, dom'le, nu asta era pisica mea. Pisica mea avea o coadă lungă, nu o chichineaţă.

FIL (neperturbat): Mai uite ceva. Ghepard. Cică putea să atingă viteze de peste 120km/h...

KIMI: Kilometri? Oră? Ce sistem de măsură antic şi demodat...

BĂIATUL: Nu-i bun! Altceva?

FIL: Alte specii! Buuun. Servalul (arată poză).

BĂIATUL: Pfai, câte picioroangele! Nu-i.

FIL: Caracalul! (altă poză)

BĂIATUL: Ce urechi fancy. Dar nici.

FIL: Manulul? (o a treia poză)

BĂIATUL: Pfoa, ăsta tre' să meargă la bărbierit. În niciun caz!

KIMI: O fi asta? Pisica cu colţi sabie? Ah, dar zice că nu-i înrudită... şi nici nu avem ADN pentru ea...

FATA (dându-şi ochii peste cap): Irelavant, atunci.

FIL (oarecum exasperat): Chiar nu mai ştii nimic despre pisică?

BĂIATUL (încurcat): Păi, vedea bine noaptea... îi plăcea să alerge după urma de la pistolul cu laser... putea ucide lejer un om... şi, cum am mai zis, fusese venerată de oamenii din trecut.

FIL: Mda, asta scrie şi aici. Zeiţa Bastet a egiptenilor era o pisică...

BĂIATUL: Ştiu că aveau şi haine sacre cu ea!

KIMI (brusc interesată): Haine? Mie îmi place să colecţionez haine. Mai ales antice. Sunt aşa nepractice!

FIL: Cum arăta pisica ta de pe haine?

BĂIATUL: Sărea. Un animal lung, maiestuos. Şi dedesubt scria ceva în limbajul antic.

KIMI (având o revelaţie): Mă întorc imediat.

(Vine înapoi cu un tricou cu PUMA pe el.)

BĂIATUL (cu faţa luminată): Asta e! Pisica mea!

KIMI: Nu e o pisică. E o pumă!

(Toşi se uită curioşi la ea).

KIMI: A fost la ştiri acum vreo 50 de ani. Ultima pumă – care aparţinea unor bogătaşi ciudaţi ce colecţionau tot felul de animale preistorice – a murit într-o explozie. Şi odată cu ea şi ADNul tuturor pumelor din lume, pentru că deştepţii nu s-au gândit să-l replice.

BĂIATUL (emoţionat): Atunci a explodat pisica mea de la artificiile cu TNT de la Secolul Nou.

FIL: Ai avut asigurare de ADN?

BĂIATUL (oftând): Nu.

FIL (dându-şi cu palma peste faţă): Atunci chiar că dusă e. Pentru totdeauna.

FATA: Chiar nu poate fi recreată?

KIMI: Din păcate, nu. Fiecare creatură are un cod unic ce apare numai o dară în istoria naturii. Şi noi nu am putea niciodată să găsim exact combinaţia pumei.

FATA (plictisită): Ce prostie.

(Tăcere. Moment solemn de reculegere pentru ADNul pierdut al pumei.)

BĂIATUL (deodată iluminat): Dar ADN de hipopotam, aveţi?! Era ca un porc acvatic... ar face o armată a naiba de bună!... Sau măcar de leneş? Sau de cioară???

Glaciaţiune

M-au îngropat în permafrost,
Unde e ger şi e anost
Şi an de an, şi zi de zi,
Mai rău mă voi înzăpezi;
Căci viaţa mi s-a scurs demult,
Şi-acum-s doar oase de mamut,
Şi piei şi blană, şi un dinte
Împrăştiate-n reci morminte.
Iar când mileniile vor trece,
Voi fi scăpat de patul rece
Şi adus la cald, într-o cutie –
Muzeu de paleontologie.

(Scris acum vreo lună prin timpul sesiunii.)

Românii şi dinozaurii

"La Mega-Image, Jurasicul prinde din nou viaţă! Vino şi colecţionează Tiranozaurul, Triceratopsul şi Pterodactilul!"

sau ceva de genul ăsta - nu îmi amintesc exact - începe reclama la colecţia de cartonaşe "Lumea Dinozaurilor".

Dacă ai habar de măcar două-trei noţiuni despre dinozauri, strategia comercială a celor de la Mega o să te sâcâie pe creier teribil de mult.

În primul rând, pentru că dintre cele trei animale enumerate, numai Pterodactilul a trăit prin Jurasic. Jurasicul se întinde între 200 şi 145 milioane de ani în urmă. Tiranozaurul şi Triceratopsul au trăit la sfârşitul Cretacicului, fiind printre ultimii dinozauri dinainte de extincţia de acum 65 milioane de ani. În termeni mai simpli, Tiranozaurul şi Triceratopsul sunt mai apropiaţi cronologic de noi decât este Pterodactilul de ei. Şi nu, nu tot ce e dinozaur e din Jurasic. Jurassic Park se cheamă aşa numai pentru că însuşi Michael Crichton (autorul) a recunoscut că "prinde mai bine la public". Însuşi logoul Jurassic Park - un cap de tiranozaur - se referă la un animal din Cretacic, dar "arată bine".

În al doilea rând, pentru că Pterodactilii nu sunt dinozauri. Pterodactilii sunt pterozauri. Pterozaurii, crocodilii şi dinozaurii fac parte dintr-un grup de reptile numite archozauri. Pterozaurii şi dinozaurii sunt ceva mai apropiaţi unii de ceilalţi decât sunt fiecare dintre cele două clase de crocodili. Într-un fel, pterozaurii pot fi consideraţi "verii" dinozaurilor.

Dar revenind. De fapt, dintre 144 de cartonaşe cu dinozauri, 52 NU SUNT dinozauri, iar doi sunt dinozauri aviani (adică, mai pe româneşte, păsări).
Care nu sunt dinozauri?
Toate speciile care intră în categoriile "Înainte de dinozauri", "Pterozaurii", "Viaţa oceanică", "Dinozaurii contemporani" şi, respectiv, "După dinozauri". Toate, cu excepţia lui Copopteryx şi Gastornis, care sunt păsări şi, prin urmare, dinozauri aviani. În rest, cele patru categorii rămase ("Dinozaurii cu armură", "Sauropodele", "Teropodele" şi "Ornitopodele") sunt, cu adevărat, dinozauri non-aviani. 

Mie dintotdeauna mi-au plăcut Teropodele

E o distanţă extrem de mică între Teropode şi păsări :)

Mega-Image mai face şi alte greşeli prin prezentarea campaniei lor. De exemplu, pe site se confundă termenul de "arheolog" cu cel de "paleontolog". Ah, nu că ar fi mare diferenţă... doar cu totul altă scară a timpului.

Înţeleg că, prin campania lor, Mega-Image se adresează copiilor şi trebuie să fie kid-friendly şi să nu intre în detalii uber-ştiinţifice. Dar este păcat să îl înveţi pe copil din start o noţiune greşită. 

În plus...
Nu aş lua atât de în serios campania dacă ilustraţiile ar fi simpliste şi pentru copii. DAR ce e cu adevărat plăcut surprinzător legat de ele este că sunt EXTREM DE UP TO DATE cu ultimele descoperiri paleontologice. Spre exemplu, Concavenator cu proto-pene (chestie ştiută abia prin 2010!), Psittacosaurus cu proto-pene!, Velociraptor foaaarte împănoşat şi dinamic, pterozauri cu proto-blăniţă (iarăşi o chestie extrem de disputată) şi multe altele. Extrem de corecte din punct de vedere al "restoringului" şi, în plus, colorate şi cu puţină speculaţie prin ele (cui nu-i aminteşte varianta asta de Buiteraptor de un flamingo?).
În concluzie, cartonaşele prezintă o mare parte dintre animalele preistorice ca fiind nişte creaturi agile şi dinamice, variind probabil de la sânge cald (teropode, ornitopode, pterozaurii) la ceva cu sânge mai rece (cel mai probabil sauropodele). În orice caz, nu nişte bestii şopârloase şi fără creier, cum probabil că apar în mintea multor români.

Yaaaay pentru pene!

Şi mai yaaaay pentru blăniţă!

  În alte idei... mie îmi mai lipsesc vreo 20 de cartonaşe şi am cel puţin o sută de dubluri. Cine vrea să facă schimb? :)

'Twas older than the seashells

I loved a fossil once
When Earth was young and tame;
I loved a fossil once -
A creature with no name.

'Twas older than the seashells
And older than the trees;
'Twas older than the first fish
Breathing through its gills.

And old enough it was to be
Replaced with gems and stones;
For life in it had long been gone
- No breath, no dust, no bones.

Yet an imprint still remained
Despite the flow of time;
It was embedded in the soil
And in this heart of mine.

And so the creature could exist
Despite its nonexistence;
For conscience made it bear a name
Affirming its consistence.


Uite că m-a lovit scrisul de po-ie-zii (şi încă neumoristice!!!) în iengleză???

Şi uite la ce mă refer: Opabinia

Mei Long

Păsările de lângă baltă îl sâcâiseră toată dimineaţa. Erau multe, pestriţe şi cârâiau întruna când îl vedeau. Încercase el să prindă vreo câteva, ce-i drept; dar în zborul lor haotic, erau mult prea agile pentru stângăcia lui. Se alesese numai cu o pană din coada uneia; o pană extrem de lungă, pe care nu ar fi putut-o digera oricum; foamea însă nu îl opri să încerce să o înghită.

Se făcuse deja cald, mult mai cald decât de obicei.

Dinspre baltă se auzeau orăcăieli de broaşte. Pentru el, broaştele erau tot un fel de păsări: gălăgioase, slinoase, se aruncau în apă până să le poţi prinde. Iar lui nu-i plăcea să intre în apă. Nu, nu era adâncă; era limpede ca cerul şi puteai vedea peştişorii mişunând dedesubt. Dar dedesubt, printre peştişori, erau şi peşti mari, cu fălci late, şi şopârle fioroase ce se ascundeau sub fundul apei, săreau pe neaşteptate şi înhăţau orice le apărea în cale. Pericol la fiecare pas. În plus, i s-ar fi udat penele – şi asta i-ar fi încetinit mişcările.

Renunţă, deci, să mai pândească agitaţia din apă. În schimb, îşi îndreptă atenţia spre zburătorii cu piele.

Zburătorii cu piele pluteau mult mai lin şi mai atent pe deasupra bălţii. Îşi ţineau fălcile mereu deschise, înghiţind insecte peste insecte. Vreo câţiva mai mari chiar se avântau şi prindeau peşti. Pe ăia nu-i urmări cu privirea. Pe ceilalţi însă îi fugări mult de-a lungul malului, printre ferigi şi puieţi de ginko, până când îi văzu cum fac cercuri tot mai largi şi dispar în depărtare, înspre muntele fumegând.

Se opri, răsuflând adânc. Trebuia şi astăzi, ca şi în alte zile, să se mulţumească tot cu libelule. Libelule erau destule. Iar unele erau atât de mari, că nici nu le putea înghiţi dintr-o dată. Aşadar, amiaza şi-o petrecu prinzându-le şi înfruptându-se din ele.

La un moment dat, pe când tocmai nimerise o insectă neaştaptat de mare, se produse agitaţie: zburătoarele se înălţară tot mai sus, cârâind a disperare; broaştele săriră în baltă; de undeva din desiş, se auzi un sunet prelung, înfundat. Veneau turmele la adăpat; întâi un mâncător-de-ferigi singur, mai îndrăzneţ; apoi doi; apoi trei; apoi zeci şi sute. Nesfârşiţi. Gălăgioşi. Imenşi. Zdrobind toate vietăţile neînsemnate din calea lor.
El, de-ar fi fost ceva mai în putere şi de-ar mai fi fost cu încă doi-trei ca el, ar fi putut doborî un mâncător-de-ferigi slab cu siguranţă. Dar singur fiind, trebuia să se ferească de ei; mâncătorii-de-ferigi ştiau să se apere bine; se ridicau pe picioarele scurte, groase din spate şi se prăbuşeau brusc, scoţând acelaşi sunet înfundat din cioc. Şi mai erau şi agili – deşi nu la fel de agili ca el.

Turma plecă întru totul abia când începuse să apună soarele.

Atunci ieşi şi el dintre frunzele sub care se ascunsese şi dădu un tur de recunoaştere. Seara ar fi trebuit să aducă după ea răcoare. Însă seara asta adusese şi mai multă căldură. Şi mai adusese ceva: o agitaţie printre vietăţile de sub pământ. Ieşeau toate bezmetice, alergând încotro apucau; le urmări cu interes, până când îşi înfipse gheara arcuită într-una rotundă, îmblănită. Se retrase rapid să o înfulece.
Acum era sătul; îşi găsi un ascunziş bun, la ceva distanţă de baltă. Aici era în siguranţă. Se aşeză pe pământul înfierbântat; îşi încolăci coada în jurul trupului; îşi puse apoi capul sub penele de la braţ. Adormi pe loc.
În apropiere, muntele începu să scoată flăcări; aerul se îngreunase.


 *

Peste 130 de milioane de ani mai târziu, oamenii îl găsiră în depozitele vulcanice din formaţiunea Yixian, China, păstrat în aceeaşi poziţie; şi-l denumiră Mei long – dragonul care dormitează.


Scris în iulie 2012. Pe vremea aia încă nu se publicase ştirea cum că se descoperise încă un schelet de Mei Long în aceeaşi poziţie.
Despre Mei Long

Şacalii din Argeş

Exemplarele de Canis familiaris din Zărneşti, Argeş au particularitatea de a se asemăna fizic extrem de mult cu şacalii (Canis mesomelas). Această asemănare este rod al evoluţiei convergente. Ambele animale sunt adaptate aceluiaşi tip de mediu natural cu ierburi înalte, având astfel picioare lungi si subţiri, urechi poziţionate deasupra capului şi culori neutre, bune pentru camuflare prin vegetaţia specifică zonei. De asemenea, ambele animale duc acelaşi stil de viaţă oportunist - vânează animale mici şi se hrănesc cu resturi vegetale sau animale din absolut orice apucă (uneori şi lămâi!). Aceste resturi sunt obţinute fie solitar sau în perechi, de obicei prin furt urmat de fugă, fie după multe ore de pândă în haită pe langă animelele mai mari (carnivorele din Africa, respectiv oamenii din Zărneşti).  Deseori resturile lor sunt oase - de aici rezultând dezvoltarea unui gât mai gros, ce permite o muşcătură mai puternică.