2012

Mai erau fix o lună şi o zi până pe 12.12.2012, aşa că Fifi şi Lulu, niciunul trecut de etatea de nouăsprezece ani, într-un act de iubire perfect raţională şi vrând să-şi petreacă ultimele momente împreună, se căsătoriseră civil pe furiş.
Fifi şi Lulu se cunoscuseră la vârsta de doisprezece ani, nimerindu-se pe scaune alăturate la Prizonier la Azkaban în cinema. Fifi, gălăgioasă din fire şi neconvenindu-i nimic, comentase tot filmul; pe când Lulu, mai timid din design, nu zisese nici pâs. Către sfârşitul filmului, Fifi se apucase să urle că Sirius şi Harry aveau un moment gay; Lulu, care percepuse şi el câte ceva din subcontextul plasat ingenios de regizor pentru a atrage fanele adolescente, dar era încă prea pudic să audă cuvântul „gay" rostit în prezenţa lui, îşi pierduse, în sfârşit, răbdarea, şi se apucase s-o tragă de păr pe Fifi.
Urmaseră cinci ani de rivalitate absolută, bătăi înclinând mai mult înspre intelectuale decât înspre fizice, şi pariuri peste pariuri; apoi Fifi şi Lulu realizaseră că au sentimente mai spirituale unul către celălat şi începuseră dulcegăriile.

Mai întâi Lulu, mai precoce din fire, încercase să-şi exprime trăirile către Fifi indirect, prin conversaţii telefonice.
Dar ea era în altă reţea şi minutele erau scumpe.

Mai apoi Fifi, cochetând subînţeles pe messenger, voise să-i trimită lui Lulu o imagine cu ea cu codiţe împletite.
Dar el avea altă versiune de yahoo şi imaginea se blocase.

Şi, în final, amândoi dăduseră examenul la aceeaşi facultate, sperând să fie măcar colegi de atunci încolo.
Dar nimeriseră la secţii diferite.

Partea cu 2012 o conștientizaseră încă din 2010, însă nu o luaseră în serios până de curând, când se apucaseră să-şi ia rămas-bun subtil de la părinţi şi prieteni şi să-şi facă retuşuri de ultim moment.
–Săracii de ei! zisese Fifi cu tristeţe profundă. Degeaba le explic, nu mă ascultă. Nici nu o să ştie ce i-a lovit; dar măcar o să se ducă fericiţi.
Lulu oftase profund şi încercase să o consoleze luând-o pe după umăr.

Dar ce îi aştepta? Nici Fifi, nici Lulu nu puteau să spună cu siguranţă. Oricum Pământul avea să fie distrus în proporţie de o sută doisprezece la sută la ora douăsprezece şi douăsprezece minute în a douăsprezecea zi a lui decembrie.

Venise şi ziua apocaliptică. Era miercuri; chiuliseră amândoi de la cursuri şi se duseseră undeva pe un bloc, la înălţime, să poată vedea fenomenele naturale cât mai detaliat, dar având cu ei şi un mini televizor portabil pentru a vedea evenimentele din lume.
–Nu mai e mult... – rostise Lulu dramatic la unsprezece şi un sfert; Fifi se cutremurase.
Chiar nu mai era mult... unsprezece jumătate, doisprezece fără un sfert, doisprezece... doisprezece şi un minut, nu era nicio eclipsă; doisprezece şi două minute, niciun extraterestru; doisprezece şi trei minute, nicio conspiraţie mondială...
În fine; doisprezece şi douăsprezece minute, ciuciu distrugere a Pământului.

–Poate avem ceasul înainte – sugerase Fifi nervoasă, verificând pentru a mia oară timpul cu încă vreo trei-patru surse, la ora treisprezece; dar se autocontrazicea.
–Poate e în funcţie de ora internaţională? Draga mea? o întrebase Lulu, numai de dragul de a susţine comunicarea umană.
–Nu fii tâmpit, Lulu, Greenwich e cu două ore înaintea noastră! Londra n-ar mai trebui să existe pe acum, dar am văzut-o la tv acu' douăji de secunde!
–Atunci poate tre' să se facă timpul potrivit şi pe ultimul meridian de pe Pământ! Poate suntem prea devreme!
Fifi mârâise irascibilă; era clar că se măritase cu un idiot.

–Ştii ce? În fond e numai vina ta, Lulu, tu ai venit cu toată ideea asta cu apocalipsa! ţipase Fifi a doua zi la prânz la soţul ei, dezamăgită că lumea încă există.
–Ba pardon, nu eu am fost cel care a zis că totul e adevărat! Eu doar am zis-o ca pe o glumă. Tu ai luat-o în serios! E vina ta, să ştii!
–Daaaa? Şi tot în glumă ai zis şi să ne căsătorim în secret şi să fugim de acasă, să ne petrecem sfârşitul împreună, nu?
–Fie că a fost în glumă, fie că a fost în serios, ai tot atâta vină asupra întregii situaţii şi tu, doar ai fost de acord!
–Ba bine că am fost. Am fost! Dar ştii ce? De acum încolo, nu o să mai fie nicio situaţie în care să mai fiu de acord. Pentru că divorţăm!
–Foarte bine, divorţăm!

Şi au trăit fericiţi – împreună – până pe douăzeci şi unu ianuarie 2101.

Scris prin martie 2010.