Jupânul Sonic

Jupânul Sonic,
Bolnav cronic
De-atâta alergat demonic,
În fiecare dis-de-morning,
Stând comod pe-un scaun conic,
Înghite tonic după tonic
Şi începe ironic
Să polueze fonic.

Poezie scrisa in 5 minute prin februarie 2010 dupa cateva ore consecutive de jucat un joc cu Sonic.

Nebu nebu

Azi m-am hotărât să devin nebun temporar. Nici nu era mare brânză; tot ce trebuia să fac era să încalc nişte norme convenţionale prestabilite de societate. Nebunia în sine mi-a venit aşa, deodată, în timp ce mă bărbieream; că, adică, în fond de ce trebuia să mă bărbieresc pe ambele părţi? Nu puteam să-mi las faţa asimetrică? Nu-mi interzicea nimeni asta; şi-n acelaşi timp nu mi-ar fi dat voie nimeni.
Prin urmare; m-am lăsat aşa, lejer, jumate Homo sapiens sapiens şi jumate Homo neanderthalensis. Ca să accentuez şi mai mult discordanţa, mi-am pictat chiar o sprânceană în formă de V cu un marker permanent de la Faber-Castell; şi, într-un exces de revoltă, mi-am pus un ciorăpel multicolor cu degeţele individuale cules de pe balconul vecinii direct în mâna stângă. Arătam lux; mi-ar fi lipsit numai nişte haine de hippie; dar, în absenţa lor, n-am putut decât să-mi iau cel mai bun costum, perfect pentru cine în care se discută afaceri cu directori simandicoşi. Good; să-i dăm drumul la nebu.
În faţa scării blocului s-au strâns vreo cinci babe să-l facă cu ou şi cu oţet pe noul primar. Mă strecor abil printre ele, până când una mă observă şi-mi trânteşte un „Maică, ce păţiiişi?!"; la care eu, pe un ton superior: „Ce vrei, mamaie? Încă un cuvânt şi te torn la primărie!". Să le fi văzut atunci pe babe: la curse să fi fost, şi nu cred că m-ar fi alergat aşa repede să-mi arunce cu roşiile în cap! Dar n-au şanse să mă ajungă; red nebu îmi dă aripi.
Intru într-un taxi. Şoferul – paralelipipedic, ursuz, cu IQ subunitar – citeşte poza fetei de la pagina 3. Zic: „Bună seara!" (mai ales că e şi dimineaţă).
–Mmrbh – mârâie ză draivăr.
–Liber?
–Liber.
–Puteţi să mă duceţi şi pe mine...
–Pot...
–Până colo, peste stradă?
–Ieşi (cenzurat) d-aci, mama mă-sii de (cenzurat) ce eşti, cu toate neamurile (cenzurate) ale tele!
Eh, ăstuia îi lipseşte un DOOM; tre' să înveţe şi el care e forma corectă a posesivului.
Bun; pe trotuar trece o tipă care dacă ar mai avea încă vreo treizeci de centimetri de veşminte domneşti ar fi chiar sexy (dar aşa n-are niciun farmec). E lichidă şi sclipicioasă pe întreaga suprafaţă corporală; şi mai are şi nişte ochelari ca de infraroşu.
–Domnişoara – mă apropii eu.
–N-am.
–Inteligenţă nativă? Puteam şi eu să-mi dau seama.
Şi o sărut („Muaaaa!", ca în desene animate), îi pun ochelarii în cap şi plec fredonând imnul naţional.
„Deşteapă-te...nanana, Din somnul cel de moa-a-arte, Şi culcă-te pe-o parte, Că nu ştiu mai de-pa-arte, că nu ştiu..."  de ce a aruncat un copil cu un balon cu apă direct pe mine fix de la etajul patru. Las asta pentru marile enigme ale lumii, totuşi; şi merg mai departe şi trec pe lângă un cerşetor. Nu e din ăla amărât; se vede că e doar un membru al unei mafii subterane. Dar îl respect pentru asta; aşa că îi donez ciorapul curcubeatic şi îl mângâi în creştet, ferindu-mă de ciomege.
Chiar aşa; eu am bani, spre deosebire de el. Şi mai sunt şi nebun. Ia să pun un bilet la loto!
...n-am pus unul, ci zece. Dar trecând mai departe.
Okay; la momentul ăsta mi se pare că dacă tot sunt nebun, măcar să o arăt. Îmi trebuie o cămaşă de forţă; stau şi mă gândesc: unde e cel mai probabil să găsesc una? La farmacie sau la sex shop? Aleg prima variantă, pentru că şi cu sănătatea mintală dusă, tot pudic sunt.
Intru deci şi-n farmacie; dar uit pentru ce-am venit.
–Tanti farmacistăăă?
–Daa? Cu ce vă pot aju-
–Aveţi droooooguri?
Dom'ne, era ca în bancul cu iepuraşul; dar n-a mers! Aşa c-am lăsat-o baltă.
Hai să mă duc atunci şi-n parc. Aici e frumos şi predomină atmosfera de echilibru; perfect pentru un dezechilibrat ca mine. Drăguţe ronduri de flori; şi iete, au şi maci prin ele. Opiuuuu!
Păcat că nu ştiu cum se prepară; îl mănânc aşa. Are gust groaznic; dar ce mai con-

După ce-am mâncat vreo patru-cinci maci, am avut strania senzaţie că sunt un miriapod. Şi asta pentru că aveam, evident, mai multe picioare decât prevedea evoluţia umană. Şi mai şi puteam să le mişc pe toate! Mă plimbam cu rolele.

În sfârşit; am scăpat de droguri şi de nebunie. Am scăpat de toate, mai bine zis. Slujbă nu mai am; babele nu mă mai ţin cu chirie; fetele mă ocolesc. Dar măcar am câştigat o sută de mii de lei noi la loto.

Ceva rapid si relativ neinspirat, scris prin mai 2010 pentru un concurs de pe DeviantArt cu tema "Insanity". In final, concursul nu s-a mai tinut din cauza ca nu s-au strans destui participanti.

Trei Opt Cinci

Autobuzul 385. Ora – douăsprezece şi cincisprezece minute. Liceana urcă tacticos, se agaţă sistematic de o bară de susţinere şi apoi începe să roadă firul de la căştile sucite în jurul urechilor relaxate într-un echilibru precar. Gestul antistres de mestecat durează vreo câteva staţii, armonizându-se cu bălăbăneala per total a autovehiculului; apare însă o disturbare a liniştii interne.
Intrusa – mică, îndesată, cu şapcă numai cu cozoroc (fără acoperire a vreunuia dintre creiere) şi cu o pufoaică semidescheiată – se apropie silenţios şi bine plănuit. Se propteşte în faţa liceenei, scoate o legitimaţie şi trece la fapte.
CONTROLOAREA: Abonamentul, vă rog, domnişoară.
LICEANA (oprindu-şi jignită rosul şi muzica): Mmm, poftiţi?
CONTROLOAREA (impasibilă): V-am cerut abonamentul.
LICEANA (indiferentă şi ea): N-am.
CONTROLOAREA: Biletul, atunci.
LICEANA: N-am.
CONTROLOAREA: N-aveţi?
LICEANA: N-am.
CONTROLOAREA: Foarte rău, domnişoară. Atunci daţi-mi un act de identitate.
LICEANA (la fel de nesimţitoare): N-am nici d-ăla.
CONTROLOAREA: N-aveţi niciun act? Buletin ceva? Păi cum se poate una ca asta, domnişoară? Dumneastră nu ştiţi că trebuie să vă luaţi buletinul oriunde mergeţi? Şi ce înseamnă asta, să nu ai bilet sau abonament? Doar există atâtea oferte de reducere pentru elevi şi studenţi! N-ai putut şi tu să-ţi faci vreuna? N-ai putut şi tu să–
LICEANA (care ascultase tirada exasperată): N-am putut, nu.
CONTROLOAREA (justiţiară): Prost, domnişoară, prost! Transportul public nu e gratuit! Îţi mai cer încă o dată buletinul!
LICEANA (gen cauză pierdută): Nu-l am, doamna, puteţi să mă căutaţi şi în geantă, că nu-l am–
CONTROLOAREA (îngrozită la o asemenea perspectivă): Cum să vă caut, domnişoară, n-am eu voie să fac aşa ceva! Cum să caut eu în geanta pasagerilor?
LICEANA: Atunci nu mai căutaţi şi gata–
CONTROLOAREA: Domnişoară, tu nu te duci la şcoală?
LICEANA (abţinându-se să nu strige "D'oh!"): Ba da, acolo mă duceam.
CONTROLOAREA: Dă-mi un caiet atunci, să-ţi văd numele!
LICEANA: Lăsaţi că vă zic eu cum mă cheamă!
CONTROLOAREA: Exclus, exclus! Eu trebuie să văd nume scris! Dă caietul imediat!
Momente de învălmăşeală. Liceana, cu căştile prelingându-i-se pe gât, se suceşte şi scoate la întâmplare un caiet, din care cade o foaie. O ridică enervată de pe jos, observă un zece imens scris cu pixul roşu şi, într-un moment de furie inspiraţională, o bagă fix în ochii controloarei. Linişte totală în tot autobuzul. Apoi–
LICEANA: Uitaţi, uitaţi, teza mea de la info! Teza teza! Am luat zece!
CONTROLOAREA (isterizată): Ce mă interesează pe mine, domnişoara, de nota ta? Dă odată caietul ăla!
LICEANA (şi ea la capătul răbdării): Ba să vă intereseze! Să vă intereseze!
CONTROLOAREA: De ce–
LICEANA (cu superioritatea triumfului): Cum de ce? Dacă aţi fi luat şi dumneavoastră zece la şcoală, ca mine, nu ajungeaţi niciodată să fiţi controloare de bilete!
La următoarea staţie, liceana a coborât din 385.

Bazata pe o intamplare reala a carei personaj principal a fost verisoara mea

2012

Mai erau fix o lună şi o zi până pe 12.12.2012, aşa că Fifi şi Lulu, niciunul trecut de etatea de nouăsprezece ani, într-un act de iubire perfect raţională şi vrând să-şi petreacă ultimele momente împreună, se căsătoriseră civil pe furiş.
Fifi şi Lulu se cunoscuseră la vârsta de doisprezece ani, nimerindu-se pe scaune alăturate la Prizonier la Azkaban în cinema. Fifi, gălăgioasă din fire şi neconvenindu-i nimic, comentase tot filmul; pe când Lulu, mai timid din design, nu zisese nici pâs. Către sfârşitul filmului, Fifi se apucase să urle că Sirius şi Harry aveau un moment gay; Lulu, care percepuse şi el câte ceva din subcontextul plasat ingenios de regizor pentru a atrage fanele adolescente, dar era încă prea pudic să audă cuvântul „gay" rostit în prezenţa lui, îşi pierduse, în sfârşit, răbdarea, şi se apucase s-o tragă de păr pe Fifi.
Urmaseră cinci ani de rivalitate absolută, bătăi înclinând mai mult înspre intelectuale decât înspre fizice, şi pariuri peste pariuri; apoi Fifi şi Lulu realizaseră că au sentimente mai spirituale unul către celălat şi începuseră dulcegăriile.

Mai întâi Lulu, mai precoce din fire, încercase să-şi exprime trăirile către Fifi indirect, prin conversaţii telefonice.
Dar ea era în altă reţea şi minutele erau scumpe.

Mai apoi Fifi, cochetând subînţeles pe messenger, voise să-i trimită lui Lulu o imagine cu ea cu codiţe împletite.
Dar el avea altă versiune de yahoo şi imaginea se blocase.

Şi, în final, amândoi dăduseră examenul la aceeaşi facultate, sperând să fie măcar colegi de atunci încolo.
Dar nimeriseră la secţii diferite.

Partea cu 2012 o conștientizaseră încă din 2010, însă nu o luaseră în serios până de curând, când se apucaseră să-şi ia rămas-bun subtil de la părinţi şi prieteni şi să-şi facă retuşuri de ultim moment.
–Săracii de ei! zisese Fifi cu tristeţe profundă. Degeaba le explic, nu mă ascultă. Nici nu o să ştie ce i-a lovit; dar măcar o să se ducă fericiţi.
Lulu oftase profund şi încercase să o consoleze luând-o pe după umăr.

Dar ce îi aştepta? Nici Fifi, nici Lulu nu puteau să spună cu siguranţă. Oricum Pământul avea să fie distrus în proporţie de o sută doisprezece la sută la ora douăsprezece şi douăsprezece minute în a douăsprezecea zi a lui decembrie.

Venise şi ziua apocaliptică. Era miercuri; chiuliseră amândoi de la cursuri şi se duseseră undeva pe un bloc, la înălţime, să poată vedea fenomenele naturale cât mai detaliat, dar având cu ei şi un mini televizor portabil pentru a vedea evenimentele din lume.
–Nu mai e mult... – rostise Lulu dramatic la unsprezece şi un sfert; Fifi se cutremurase.
Chiar nu mai era mult... unsprezece jumătate, doisprezece fără un sfert, doisprezece... doisprezece şi un minut, nu era nicio eclipsă; doisprezece şi două minute, niciun extraterestru; doisprezece şi trei minute, nicio conspiraţie mondială...
În fine; doisprezece şi douăsprezece minute, ciuciu distrugere a Pământului.

–Poate avem ceasul înainte – sugerase Fifi nervoasă, verificând pentru a mia oară timpul cu încă vreo trei-patru surse, la ora treisprezece; dar se autocontrazicea.
–Poate e în funcţie de ora internaţională? Draga mea? o întrebase Lulu, numai de dragul de a susţine comunicarea umană.
–Nu fii tâmpit, Lulu, Greenwich e cu două ore înaintea noastră! Londra n-ar mai trebui să existe pe acum, dar am văzut-o la tv acu' douăji de secunde!
–Atunci poate tre' să se facă timpul potrivit şi pe ultimul meridian de pe Pământ! Poate suntem prea devreme!
Fifi mârâise irascibilă; era clar că se măritase cu un idiot.

–Ştii ce? În fond e numai vina ta, Lulu, tu ai venit cu toată ideea asta cu apocalipsa! ţipase Fifi a doua zi la prânz la soţul ei, dezamăgită că lumea încă există.
–Ba pardon, nu eu am fost cel care a zis că totul e adevărat! Eu doar am zis-o ca pe o glumă. Tu ai luat-o în serios! E vina ta, să ştii!
–Daaaa? Şi tot în glumă ai zis şi să ne căsătorim în secret şi să fugim de acasă, să ne petrecem sfârşitul împreună, nu?
–Fie că a fost în glumă, fie că a fost în serios, ai tot atâta vină asupra întregii situaţii şi tu, doar ai fost de acord!
–Ba bine că am fost. Am fost! Dar ştii ce? De acum încolo, nu o să mai fie nicio situaţie în care să mai fiu de acord. Pentru că divorţăm!
–Foarte bine, divorţăm!

Şi au trăit fericiţi – împreună – până pe douăzeci şi unu ianuarie 2101.

Scris prin martie 2010.

Mare brânză theme song

http://gobarbra.com/hit/new-c24a8aa3d28bb90eb790438d2b18f11e

Prompt writing

Mr. Boo-boo Fin was silently suffering, crouched on his pink silk unicorn pillow. There comes a time in each and every one’s life when one has to endure the most excruciating pain known to a human being: constipation. In Mr. Boo-boo Fin’s case, the pain was even more degrading: for, you see, he was an immortal and a pretty old one at that - having lived over 2500 years. And every 50 years, thanks to an unhappy incident involving a drunk hippopotamus, a grumpy old witch and a rainbow colored slug, the pain was to repeat itself tenfold!

Mr. Boo-boo Fin had always been an optimist though, even in the darkest times. He had what most people lack in these situations: a logical approach. Therefore, naturally, he turned to something even more disturbing than constipation, something gone horribly wrong, something that would most certainly distract him from his physical pain: mathematical mind games. Because, you see, having lived so long, Mr. Boo-boo Fin had had to endure an equal, spiritual pain: boredom. He had already felt all physical damages and sorrows. He had already felt all emotional ups and downs. There was a wide range of feelings available for a human being, yet Mr. Boo-boo Fin had experienced them all. And that is why that new source of excitement, hope, and distraction turned out to be maths.

So while life looked down on him with utter cynicism, he looked up at life with a certain belief that everything would turn up all right. And that 2+2 would make 4.

Except maybe this time.

Ten thousand painful needles were stinging Mr. Boo-boo’s stomach and intestines. Ten thousand painful needles that seemed to be draining him of all his energy, immortality and goodwill. And then, some other ten thousand needles were piercing his brain, teasing his neurons, refusing to create synapses. Mr. Boo-boo felt as if he could just take all bad things inside of him and eliminate them one by one, once and for all; and yet, he couldn’t. He struggled, he tried, he fought on; but nothing would come out of it. No maths idea. No poop. No nothing.

Already, in Mr. Boo-boo’s conscience, poop and maths had become a synonym to each other, a mirrored image of the same concept. It wasn’t even that hard to imagine why: both took the same amount of stress, frustration and grunts to relieve. Solving an integral was equal to struggling half an hour on the toilet seat. Finding a certain limit was as disturbing as diarrhea - and it has the same after-smell. All matrices looked like the pattern on the toilet paper. There was a clear analogy between applying Stolz-Cesaro and suffering stomach cramps. Yet he couldn’t quite grasp it.
He couldn’t quite grasp anything anymore. His intellect was now in perfect synchro with his bowels. Maths had become his wonder therapy. There was an incredibly thin line between pleasure and pain and at this point, he really couldn’t tell which one was each anymore.
Eyes popping wide out of his skull, face distorted, hands clutched, Mr. Boo-boo Fin finally pooped.

And then full of satisfaction, he solved an integral.

All was well for this two and a half millennium immortal.


(Bazat pe prompturile date de vară-mea:

pillow
immortality
constipation
mathematical
cynicism)

Rătăciri printre traduceri

Reclama la produs cultural - carte

Drum de țară. În fața primăriei pompos decorată cu steaguri ale României și ale Statelor Unite stau trei personaje:
–Primarul, cu un ecuson pe care scrie „Mayor";
–Badea Ghiţă, având ortografiat greşit pe ecuson „translater";
–Învăţătoarea Viorica, cu un ecuson cu „teacher".

Primarul (aranjându-şi important cravata): Abia aştept să plece americanu' ăsta. De când ne-a anunţat inspecţia, cred că am îmbătrânit cu o sută de ani. Dacă nu mi-or fi apărut şi fire albe...
Badea Ghiţă (politicos, serviabil): Lăsaţi, dom' primar. Îl păcălim noi şi pe american. O să iasă bine, credeţi-mă pe cuvânt.
Primarul (încă preocupat de propriul păr): Te cred, mă Ghiţă mă. Da' ai grijă să nu-i traduci prostii. Să-i zici aşa cum îţi zic eu, da' mai şmecher şi elegant aşa, cum le place americanilor.
Badea Ghiţă: Am înţeles, să trăiţi. Ştiu eu să mă exprim, doar am văzut atâtea filme de-ale lor.
Viorica (înţepată): Dom' primar, eu zic să mă lăsaţi pe mine să vorbesc cu el. L-am auzit eu pe Ghiţă cum pronunţă. Aia nu e engleză.
Primarul: Tu să taci, Viorico. Te-am luat cu noi numa' în cazul în care nu ştie Ghiţă vreun cuvânt. Să nu te prind că te bagi în vorbă cu străinezu'.
Viorica (ridică din umeri, dar se abţine să mai comenteze).

Zgomot de anvelope prin drumul prăfuit. După o frână bruscă, dintr-o limuzină coboară americanul la costum, tuşind cu un aer superior. Primarul, Ghiţă şi Viorica se duc să-l întâmpine îmbrăţişându-l şi râzând fără motiv.

Primarul (cu un accent imposibil): Uelcam, uelcam... (şoptit): Ghiţă, zi-i tu mai bine, că eu nu ştiu mai mult de atât.
Ghiţă (pronunţând rar şi încrezător): Welcăm. tu. aur. viligi!
Viorica (chicoteşte pe ascuns).
Americanul: Thank you, thank you! (Privind critic în jur): Is this the town hall?...
Primarul: Ce zice, ce zice?
Ghiţă: Zice că arată ca o hală. Primăria noastră.
Primarul (puţin enervat): Ca o hală, da? Ia invită-l tu înauntru. Zi-i că vrem să-l binedispunem. Să vadă el ce avem noi aci. Hală, auzi!
Ghiţă (către american, la fel de ritmic): Mayer sayz cam insaid. We want aur guezt tu bi uel dispăuzd.
Americanul (confuz): Sorry, could you repeat that part about the disposal of the guest?
Ghiţă (rânjind tâmp): Cam wif az, cam.

Grupul înaintează zgomotos înăuntru.

Primarul (nerăbdător): Mă Ghiţă, povesteşte-i, mă, cum e cu comuna noastră. Spune-i lu' ăsta că noi suntem corecţi şi necorupţi. Spune-i că la noi nu se dă mită.
Ghiţă (oficial şi acaparând tot aerul cu vorbele lui): Miztăr Americăn! Der is nău meat in aur viligi!
Americanul (neplăcut surprins): Oh my!
Ghiţă (îmboldit de la spate de primar): Der nevăr uăz!
Americanul: You don't say!
Ghiţă: Ai spic tru!
Americanul (şi mai şocat): You don't say!
Primarul: Ce vrea, ce vrea?
Ghiţă (şoptind): Zice că nu mai vrea să-i mai zicem de asta. Cred că nu ne crede.
Primarul (izbindu-şi cu pumnii unul în celălalt): Al naiba de american, ce ne citeşte pe noi! Tre' să schimbăm subiectu'! Ce naiba să-l întrebăm noi pe ăsta?!
Ghiţă (complice, încă şoptind): Dom' primar, nu vi se pare că americanu' are pupila vânătă? Dacă o fi bolnav?
Primarul (mulţumit, de parcă ar fi descoperit el particularitatea): Bravo, Ghiţă! Ia întreabă-l de asta! Poate îl impresionăm şi îl luăm de partea noastră!
Ghiţă (confuz, întorcându-se înspre Viorica, amuzată şi stând mai deoparte): Vioricooo! Cum se zice la vânătă?
Viorica (prompt): Eggplant!
Ghiţă (mândru, bătându-l pe umăr pe american): Wai you hev eggplent piupil?
Americanul (pufnind): Excuse me, what exactly?...
Viorica (izbucneşte în râs de-a binelea).
Primarul (supărat): Viorico, taci mă! (Către Ghiţă): Invită-l, bre, la masă! Sigur îi trece lui de la mâncare starea asta! Hai, hai, invită-l!
Ghiţă: Miztăr Americăn! Cam eat uif az! Ui hev gud fud!
Americanul: But surely, if there's no meat–
Ghiţă (zorindu-l): Cam, cam!
Grupul dispare dincolo de o uşă.

Scena se schimbă. La o masă frumos decorată şi cu mâncarea aproape pe terminate, Primarul şi Ghiţă stau ursuzi într-un colţ, în timp ce Viorica şi Americanul discută animat în partea opusă.
Primarul (muşcând nervos un cârnat): Ţi-am zis eu, mă Ghiţă, să vorbeşti frumos cu el! Acu' uite ce-ai făcut! Cine ştie ce or fi bârfind ei pe acolo!
Ghiţă (umil): Da' eu i-am vorbit, dom' primar! Ce să fac dacă mai mult n-am ştiut!
Viorica (ceva mai încolo, bând vin cu americanul): And of course it is a pleasure dealing business with you, Mr. Foreigner. You can discuss with me whichever issues you encounter–
Americanul (apreciativ): My, you sure are gifted, for a teacher in such a remote village!
Viorica (zâmbeşte ironic, mai luând o gură de vin).

Prim plan pe Viorica. În dreapta farfuriei ei, se vede o carte deschisă la o pagină cu expresii conversaţionale traduse din română în engleză. Vânt puternic; paginile zboară până când cartea se închide şi i se poate vedea titlul mare
GHID DE CONVERSAŢIE ROMÂN-ENGLEZ PE ÎNŢELESUL TUTUROR.
Prim plan pe titlul cărţii. Apar informaţii referitoare la produs şi la felul în care se poate comanda.


 Am trimis lucrarea asta prin toamna lui 2010 la concursul Adliterra, sectiunea scenariu. [link] Tema era reclama la un produs cultural inventat/existent. Din moment ce nu a castigat, cred ca e ok sa o pun aici pe site.