Lăcusta care bea apă

Timp de vreo trei zile, am avut o lăcustă în cameră. Când am reuşit în final să o prind (asta după ce a aterizat direct într-o rămăşiţă de pânză de păianjen), primul lucru pe care l-a făcut (după ce s-a curăţat) a fost să bea apă din stropii de ploaie.

Rupaparupa

Marcus nuca de cocos stătea cocoţat într-un cocotier oarecare pe insula Rupaparupa, nefiind conştient că el însuşi există, că universul există sau că un lemurian plictisit tocmai îl desprindea de pe cracă şi îl arunca departe, cât colo, drept într-o buruiană magică, plictisită la rândul ei. Abia când coaja i se sparse, din el curse tot laptele şi se produse o reacţie chimică (din fericire neinclusă în manualele de liceu de chimie organică), Marcus Crăpatus căpătă o identitate, un pseudocreier şi o dorinţă megalomaniacă de a domina Rupaparupa.
„Bow before my greatness!", zise Marcus precum un sir, cu un accent britanic, un monoclu şi o mustaţă de lapte, nimănui în particular.
Cineva însă îl auzi, şi anume Jill şopârla, care, deşi nu avea un sistem digestiv adaptat consumului de fibre vegetale (era insectivoră), se înfruptă copios din pseudocreierul lui Marcus şi îi distruse identitatea, căpătând însă la rândul ei dorinţa de supremaţie.
„Long live Şopârlopolisss!", spuse Jill două luni mai târziu, în noul SauroImperiu, construit cu mintea sa ageră, şantaj şi multe alte ierburi paranormale şi paranoice.
Tocmai atunci însă, de undeva de la o altitudine imprecisă, un găinaţ de pescăruş ateriză pe capul lui Jill şi îi făcu pe supuşii săi să se răscoale împotriva dictaturii imperiale.
Morala: nu toate poveştile fantasy au elfi, iar cele care nu au sunt proaste.

(Scris în aprilie 2012 în 15 minute, bazat pe următoarele prompturi:
insulă, nucă de cocos, fantasy)

Poema izoprenului

Te-ai aşezat pe izopren
De parcă te-ar fi prins în tren
Un controlor chel şi solemn
Zâmbindu-i lung şi cam nedemn;
Călătorind fraudulos,
Citind ziar cu susu'-n jos,
C-un geamantan gigantic, vere,
Cu cifru d-opt caractere!

Şi te-ai întins tu pe saltea,
Cum s-ar întinde o fidea
Cu linguriţa pescuită
Din supa cea ne-năcrită;
Scurgându-te misterios,
Nici insipid şi nici vâscos,
Unduitor ca o năpârcă,
Mi-ai pus picioarele în cârcă;

Şi-ai însuşit locul în care
Stăteam eu cu burta la soare,
Având pe cap o pălărie,
Să nu mă ard la scăfârlie;
"Dar izoprenu'-i spaţios!",
Mi-ai spus, privindu-mă duios
Şi într-un gest cât mai profund,
Mi-ai dat un colţ să stau în fund.

(Scris în timpul taberei de la Buneşti 2013)

Povestea Prinţului Pretenţios

Prinţul Pretenţios pocni puternic peste piciorul Primului Paharnic.

—Aşa ceva nu merge! sări el de pe tron şi începu să se plimbe nervos, cu mâinile la spate. Ţi-am cerut două pahare cu vin, fix de 250 mililitri cantitatea fiecare! Şi tu ce mi-ai adus? Unul cu 251 şi unul cu 249 mililitri! Aşa ceva e inacceptabil! Dizgraţios! De neiertat! În locul tău, îmi tăiam singur capul deja!

—Dar Alteţă, s-a strecurat la mijloc o mică Eroare Umană. Înţelept ar fi să o treceţi cu vederea, dat fiind că e ceva pur Omenesc...

—Să n-aud! Nu Omenesc! Nu Eroare Umană! Toate Erorile Umane din Principat trebuie eliminate! Complet, total, 100,0000%! Nu au ce căuta! Cum altfel am putea să instaurăm progresul aici?! Cum altfel aş putea să devin Prinţul Perfect? Înţeleg dacă aveai o Eroare de ordinul zecimilor de mililitru! Dar una de plus minus un mililitru? Asta înseamnă 0,4%! incredibil în ce hal am ajuns!

Şi Prinţul Pretenţios se apucă disperat cu ambele mâini de cap. Avusese o dimineaţă îngrozitoare. Mai întâi, că dormise şapte ore şi treizeci şi cinci de minute, în loc de şapte ore şi treizeci de minute. Prin urmare, îşi încălcase obiceiul de a dormi în multipli de nouăzeci de minute — iar asta nu putea însemna decât că îşi lăsase o etapă din ciclul somnului neterminată! Mai apoi, fusese întrerupt din rutina sa zilnică de spălat pe dinţi pe axa Oz de fix treizeci şi două de ori tocmai când se spăla a treizeci şi una oară — şi încă de o musculiţă de oţet bezmetică! De parcă nu ar fi fost de ajuns, când dăduse ordin să se instaleze în palat capcane anti-Drosophila melanogaster, constatase îngrozut că administratorul domeniului regal voia să folosească nimic mai mult şi mai puţin decât capcane anti-Musca domestica, îmbibate în oţet! Iar motivul? Pentru că Principatul nu dispunea de o tehnologie oficială împotriva musculiţelor de oţet!

Scârbit la culme de caracterul de improvizaţie al capcanelor, Prinţul Pretenţios se lovise de o nouă dovadă a incompetenţei supuşilor: absolut nimeni din palat nu cunoştea un dipterolog care ar fi putut să-şi arunce ochiul de expert şi să declare de unde apăreau Drosophilele în primul rând! Se părea că palatul era complet securizat împotriva pătrunderii insectelor, alimentele erau verificate cu de-amănuntul, iar oamenii înşişi se supuneau unei proceduri de sterilizare ori de câte ori intrau! Prin urmare, cauza era ceva ce le scăpa de sub control — iar Prinţul Pretenţios ura din suflet elementele incontrolabile!

Nervos, dezgustat, dezamăgit, Prinţul încercase să-şi înece amarul cu 500 mililitri de vin roşu demisec de Drăgăşani, distribuit în două porţii egale — una înainte, iar una după prânz. Şi acum se întâmplase asta — Vel Paharnic nu fusese în stare să aplice noţiunea de egalitate asupra porţiilor! Ah, nimic nu putea să fie mai deranjant decât incompetenţa!

—Ordon prezenţa lui Vel Mesager aici, instant! Repet: ordon prezenţa lui Vel Mesager!

Şi Prinţul se uită la ceas. În mod normal, Vel Mesager era staţionat în aşa fel, încât să ajungă în fix 26 de secunde în Camera Tronului.

—M-aţi chemat, Alteţă?

27 de secunde; astăzi era o zi cu adevărat nefastă.

—Vel Mesager — zise Prinţul, abţinându-se cu greu să nu comenteze. Ai în urechea dreaptă o cască — în stare să facă legătura cu orice supus din Principat. Fă-mi legătura cu un dipterolog.

—Nu avem niciun dipterolog înregistrat, sire.

—Refuz să cred asta! zise Prinţul, muşcându-şi buza. Eşti un incompetent! Dă-mi casca!

Şi Prinţul se întinse după dispozitiv; urma să cheme, în cel mai dezastruos caz, absolut orice expert în insecte din Principat; însă se răzgândi instantaneu.

—Porţi în urechea dreaptă o cască proiectată pentru stânga, conform inscripţiei de pe ea, ei, Vel Mesager? Las' că vezi tu! (Dându-şi aer de regalitate): Alo, firma de construcţii [...]? În numele Prinţului Perfect, până diseară la ora 20:43 (când apune soarele) să fie gata cel mai modern eşafod în Piaţa Publică Perfectă! Vom avea parte de o Excelentă Execuţie!

Şi Prinţul închise transmisia, zumzăind fericit.

Se strânseseră aproximativ 73,45% dintre supuşi în Piaţa Publică în seara aceea — conform măsurătorilor de ultimă oră ale lui Vel Statistician. Prinţul se plimba mulţumit cu Tronul Regal Portabil prin mulţime. Încă nu hotărâse pe cine urma să execute — nu găsise înlocuitor temporar nici pentru Vel Paharnic, nici pentru Vel Mesager. Plus că totul trebuia să fie perfect până la ultimul detaliu. Prinţul le avea pe ambele posibile victime legate în spatele lui; nu ar fi fost rău să facă întâi o execuţie de probă şi abia apoi adevărata Excelentă Execuţie de pe Extraordinarul Eşafod!

Şi extraordinar era, într-adevăr! Folosind oţel de ultimă oră, cu o protecţie ignifugă sporită, Inginerii Inventivi creaseră o structură modulară demontabilă din grinzi cu zăbrele, cu o platformă din sticlă şi un ştreang ajustabil deasupra. Prinţul urcă încet până la platformă, fericit pentru prima oară în acea zi îngrozitoare; când ajunse la penultima treaptă, observă Imperfecţiunile.

—Ingineri Incompetenţi! Cum aţi putut să folosiţi grinzi cu profile H şi astfel de îmbinări slabe? Nu o să reziste forţei uniform distribuite şi o să pi—

Însă Prinţul nu îşi mai termină enunţul; presimţirea sa tocmai se adeverise. Structura începu să se prăbuşească peste sine; grindă cu grindă, modul cu modul; rămaseră numai nişte stâlpi, cu un Prinţ Plângăcios agăţat de unul dintre ei.

—Ajutooor! Chemaţi Pompierii Pompoşi! îi strigă el lui Vel Călău, cel dintâi Ucigău.

—Alteţă, nu putem chema pe nimeni. Vel Mesager, care se ocupă cu telecomunicaţiile, este prizonier.

—Dezlegaţi-l! Iertat fie! Chemaţi Pompierii!

Prinţul suspină disperat; nu se mai ţinea decât într-o mână.

—Măria Ta, avem o problemă. Pompierii Pompoşi nu pot veni fără Camionul Corect, iar Camionul nu poate deveni corect până nu se umple cu apă, ca la carte!

—Da' să-l umple odată!

—Toate lichidele Principatului sunt sub porunca lui Vel Paharnic, cel ce e acum legat!

—Eliberaţi-l! Eliberaţi-l!

—Încă ceva, Măria Ta!

Prinţul se ţinea acum numai cu un deget; dedesubt Pompierii Pompoşi se chinuiau să întindă o plasă luată dintr-un Camion Corect.

—Ce mai e acum?!

—Am găsit un dipterolog! raportă Vel Mesager. Spune că sigur musculiţele de oţet au fost purtate pe hainele celui care a evitat măsurile sanitare de la intrarea în Palat!

—Imposibil! E un sistem infailibil! Pot confirma asta!

—Da, sire, însă există o singură persoană care a evitat toate măsurile de securitate.

—Unde e acest nemernic? Dacă îl prind, o să îl exe—

Dar Prinţul nu-şi mai termină ameninţarea; tocmai îi alunecase şi ultimul deget de pe stâlp; cădea, cădea mult în gol, şi în timp ce cădea, era lovit de revelaţie — revelaţia că el şi numai el era incompetentul care nu respecta propriile norme impuse.

—V-am prins, Alteţă! strigară prompt Pompierii Pompoşi.

Prinţul se ridică încet, scuturându-şi Maiestuoasa Manta de praf, şi privi structura prăbuşită. Nu-şi putu stăpâni un oftat. Fusese o zi deplorabilă; o zi cu 323,5% mai rea decât majoritatea zilelor sale rele; dar nu fusese o zi inutilă. Din contră. Prinţul învăţase multe lecţii de viaţă care aveau să-l ajute pe viitor. De exemplu...

—De acum încolo, toate Execuţiile Excelente vor fi elegant controlate prin Extrem de Electricul Scaun Executant! Inginerii Incompetenţi sunt la rând!

Şi coborî de pe plasă şi plecă ţanţoş spre Palat, mai plin de Pretenţii ca niciodată.

(Început acum un an într-un caiet şi uitat între timp. Găsit săptămâna asta şi terminat.)

The land of radioactive walruses

Once upon a time, in a mythical land which belonged to Kla-Kla, the God of Absentmindedness, there was a huge army made up entirely of radioactive walruses. They were all training to fight against the laser-shooting belugas, who were the servants of the Goddess of Procrastination called Arimskina. The battle had been going on for at least 25 centuries, when suddenly, a spooky message came via the prophets of both divinities. If their believers didn't join forces in an epic war against the Holy Mother of Angsty Teenage Writers, then the world would forever turn purple. Since nobody had anything in particular against purple (it was a pretty fashionable colour) and since there were a lot of political reasons at stake, the armies never became allies and so, the universe turned the seventh shade of the rainbow.

The end.

(Azi am făcut ordine şi am dat peste o grămadă de tâmpenii, inclusiv peste povestea asta bazată pe următoarele prompturi:

radioactive

angsty

spooky

mythical

25)

Pisica futuristă

Cel care venise cu ideea vizionară de a crea o Bază de Date a Genelor pe Marte fusese luat în râs de contemporanii lui. Nimeni nu vedea rostul în a păstra bucăţi de cod genetic al animalelor, plantelor, fungilor şi bacteriilor de pe Pământ – nu într-un loc atât de departe şi de neprimitor ca Marte, cel puţin. O astfel de bază de date era numai aşa, să gâdile egoul omenirii şi să o facă să se încreadă în continuare în noţiunea eronată că ar fi putut readuce speciile dispărute la viaţă – într-un viitor îndepărtat, când aproape toate speciile se vor fi dispărut.

Sute de ani mai târziu însă, scenariul se adeveri.

Kimi şi Fil primiseră misiunea riscantă de a popula cu membri ai regnului animal şi vegetal luna terraformatată B523. Era prima lor misiune de acest tip, însă una total insignifiantă la nivel galactic. Kimi, înaltă, severă şi sarcastică, lucrase în domeniul Biologiei Paleoterrei de mai bine de o sută de ani. Fil – mic, rotund şi vorbăreţ – avea numai jumătate din experienţă, dar se pricepea al naiba de bine la a crea lanţuri trofice din specii neobişnuite. Împreună, călătoreau în Arca 2858 – un model nou de navă spaţială, configurată special pentru a permite stocarea ADNului a peste un milion de specii. Aveau să aselenizeze în ceea ce ar fi fost echivalentul a zece minute pământene din era curentă – când Arca 2858 fu atacată de Piraţi Spaţiali.

De fapt, piraţi era cam mult spus –în viziunea severă a lui Kimi. Cei doi – o fată şi un băiat, amândoi părând să aibă maxim 200 de ani – aşadar, proaspăţi absolvenţi de liceu – aveau pistoale cu gloanţe criogene, tunsori scurte şi accente de Calea Lactee.

FATA: Mâinile sus! Nu mişcaţi! Cine mişcă, devine bucăţi de ADN – ca fiolele din spate!

KIMI (cu mâinile la ceafă): De fapt, ălea din spate sunt mostre de apă de pe diverse planete – îmi place să le colecţionez ca hobby, constituie un biotop remarcabil.

FATA: Gura! Noi hotărâm aici! Dacă vrem să fie mostre de ADN, atunci vor deveni mostre de ADN!

FIL (împăciuitor): Nu e ca şi cum nu ar avea microorganisme în ele. Tehnic, conţin şi informaţie genetică.

KIMI: Dar nu ăsta e scopul lor.

BĂIATUL: Alo, putem să devenim serioşi aici? Da? Bun. Vreau şi eu să ştiu unde-s stocate adevăratele Date Genetice.

FIL: Nu avem voie să spunem.

KIMI: Şi oricum, voi nu aveţi ce face cu ele. Nu o să vă lăsăm să răspândiţi animale şi plante aşa aiurea în univers.

FATA: Ba pardon, noi hotărâm ce facem cu ele.

BĂIATUL: Şi ne-am hotărât deja!

KIMI ŞI FIL (curioşi): Daaa? Ce anume?

BĂIATUL: Am să îmi creez o armată din cel mai nobil, mai spectaculos şi mai viteaz animal care a existat vreoodată pe Terra!

FIL: Porcul?

BĂIATUL: Nu.

FIL: Hiena?

BĂIATUL: Ei na.

FIL: Guguştiucul?

BĂIATUL: Ai vrea tu!

KIMI (exasperată): Şi atunci, ce?

BĂIATUL (trage aer în piept şi se uită mândru în depărtare, rostind pe o voce solemnă): Pisica.

TĂCERE.

KIMI: Nu am auzit niciodată de un astfel de animal.

FIL: Era bun de mâncare?

KIMI: Avea proteine?

FIL: Se făceau experimente pe el? Era cumva foarte activ?

FATA (chicoteşte)

BĂIATUL (pufnind dispreţuitor pe nas): Şi cică sunteţi paleobiologi. Cum, să nu ştiţi voi de pisică?

FIL (pe sub mustaţă): Pun pariu că nici puştiu' nu ştie.

FATA: Ba te rog, puştiul a şi avut o pisică! (mai încet): Mă duceam şi eu după ore să mă joc cu ea, era adorabilă.

KIMI ŞI FIL (curioşi la culme): Daaa? Cum arăta?

BĂIATUL: Îmblănită. Maro. Pufoasă. Cu colţi şi gheare.

KIMI (dezamăgită): Suna ca orice mamifer generic.

BĂIATUL: Putea să-şi scoată ghearele după voie!

FATA: Şi îi plăcea să stea la pândă.

BĂIATUL: Şi... şi... mai era ceva. Dacă o mângâiai pe după urechi... dădea drumul la un motoraş.

KIMI: Ei, na!

FIL: De un' să aibă un animal un motoraş?

BĂIATUL (nesigur): Nu ştiu... dar scotea sunete de motoraş.

FIL: Vreau să caut animalul ăsta în baza de date cladistică. (Primeşte permisiunea.)

BĂIATUL: Yes! Yes!

KIMI: Eu tot nu m-am lămurit. La ce folosea? De ce îl ţinea lumea?

FATA (impasibilă): Mânca orice era mai mic decât el.

KIMI: Şi cam cât de mare era?

FIL: Am găsit! Pisică. Felis silvestris. Cică a fost domesticită fiindca mânca şoareci.

KIMI: Din ăia de laborator?

FIL: Nu, din ăia de la începutul omenirii. Cică pisica era suficient de mică să o ţii în braţe şi într-un timp a fost cel mai răspândit animal de companie. Când a apărut internetul, a avut o perioadă lungă de venerare.

BĂIATUL (întrerupându-l): Nu se poate! Aia pe care o aveam eu era mai mare ca mine!

KIMI: O fi fost una mărită genetic.

BĂIATUL: Aiurea! Ai mei cumpăraseră ADN 100% luat de pe Pământ, cu exact aceleaşi instrucţiuni la fiecare genă ca orice pisică din trecut.

KIMI (ştiinţific): Atunci, e posibil ca involuntar să i se fi declanşat o creştere necontrolată din cauza unor factori externi...

FIL: Uite şi o poză!

BĂIATUL (dezamăgit): Nu asta e! Deşi seamănă!

(Toţi patru se uită descumpăniţi la poză.)

FATA: O fi vreo specie înrudită?

FIL: Posibil. Mă uit acum la animale asemănătoare. (Căutând în baza de date cladistică): Am găsit ceva! Râsul. Lynx lynx. Se păre că a trăit cam în aceeaşi eră geologică.

BĂIATUL (pufnind a dispreţ): Râsul ăsta e de tot râsul. Nu, dom'le, nu asta era pisica mea. Pisica mea avea o coadă lungă, nu o chichineaţă.

FIL (neperturbat): Mai uite ceva. Ghepard. Cică putea să atingă viteze de peste 120km/h...

KIMI: Kilometri? Oră? Ce sistem de măsură antic şi demodat...

BĂIATUL: Nu-i bun! Altceva?

FIL: Alte specii! Buuun. Servalul (arată poză).

BĂIATUL: Pfai, câte picioroangele! Nu-i.

FIL: Caracalul! (altă poză)

BĂIATUL: Ce urechi fancy. Dar nici.

FIL: Manulul? (o a treia poză)

BĂIATUL: Pfoa, ăsta tre' să meargă la bărbierit. În niciun caz!

KIMI: O fi asta? Pisica cu colţi sabie? Ah, dar zice că nu-i înrudită... şi nici nu avem ADN pentru ea...

FATA (dându-şi ochii peste cap): Irelavant, atunci.

FIL (oarecum exasperat): Chiar nu mai ştii nimic despre pisică?

BĂIATUL (încurcat): Păi, vedea bine noaptea... îi plăcea să alerge după urma de la pistolul cu laser... putea ucide lejer un om... şi, cum am mai zis, fusese venerată de oamenii din trecut.

FIL: Mda, asta scrie şi aici. Zeiţa Bastet a egiptenilor era o pisică...

BĂIATUL: Ştiu că aveau şi haine sacre cu ea!

KIMI (brusc interesată): Haine? Mie îmi place să colecţionez haine. Mai ales antice. Sunt aşa nepractice!

FIL: Cum arăta pisica ta de pe haine?

BĂIATUL: Sărea. Un animal lung, maiestuos. Şi dedesubt scria ceva în limbajul antic.

KIMI (având o revelaţie): Mă întorc imediat.

(Vine înapoi cu un tricou cu PUMA pe el.)

BĂIATUL (cu faţa luminată): Asta e! Pisica mea!

KIMI: Nu e o pisică. E o pumă!

(Toşi se uită curioşi la ea).

KIMI: A fost la ştiri acum vreo 50 de ani. Ultima pumă – care aparţinea unor bogătaşi ciudaţi ce colecţionau tot felul de animale preistorice – a murit într-o explozie. Şi odată cu ea şi ADNul tuturor pumelor din lume, pentru că deştepţii nu s-au gândit să-l replice.

BĂIATUL (emoţionat): Atunci a explodat pisica mea de la artificiile cu TNT de la Secolul Nou.

FIL: Ai avut asigurare de ADN?

BĂIATUL (oftând): Nu.

FIL (dându-şi cu palma peste faţă): Atunci chiar că dusă e. Pentru totdeauna.

FATA: Chiar nu poate fi recreată?

KIMI: Din păcate, nu. Fiecare creatură are un cod unic ce apare numai o dară în istoria naturii. Şi noi nu am putea niciodată să găsim exact combinaţia pumei.

FATA (plictisită): Ce prostie.

(Tăcere. Moment solemn de reculegere pentru ADNul pierdut al pumei.)

BĂIATUL (deodată iluminat): Dar ADN de hipopotam, aveţi?! Era ca un porc acvatic... ar face o armată a naiba de bună!... Sau măcar de leneş? Sau de cioară???

Borcanul cu zacuscă

A fost odată, într-un frigider clasa A+, un Borcan de Zacuscă bătrân, ce nu îşi mai plătise chiria de mai bine de două luni. Şi asta nu pentru că ar fi dus lipsă de fonduri – pentru că era un borcan de viţă veche şi nobilă cu o situaţie financiară deosebit de bună, iar zacusca însăşi era din cel mai mirositor neam posibil – ci din cauza sistemului birocratic foarte prost.

–E de vină imprimanta – obişnuia să îi spună ocazionalul Bol cu Spanac pe care nu îl dorea nimeni prin preajmă. Printează numai când şi ce vrea ea. Poţi să o rogi frumos, poţi să dai cu ea de pământ, poţi să îi pui cel mai nou tuş şi nu ştii când va tipări şi când nu. Pur şi simplu, ea însăşi nu ştie. Deci momentan va mai dura până să îţi vină factura.

Aşa că borcanul de zacuscă aşteptă. Şi aşteptă. Şi aşteptă. Multe generaţii îşi schimbară între timp frigiderul închiriat cu stomacul proprietarului şi apoi cu misterioasa viaţă de apoi de dincolo de uşa camerei care stătea permanent închisă. Trecură piureuri, trecură farfurii de orez, borcane de mazăre, borcane de miere, tot ce primea studentul în pachetul săptămânal... până când într-o zi, Borcanul de Zacuscă realiză că, în lumea asta dură, singurul mod în care poţi fi remarcat e să îţi afirmi tu singur individualitatea.

Prin urmare, începu să emită parfumul său distinctiv.

Şi emise. Şi iar emise.

Era un plan care nu avea cum să dea greş.

–Futu-i zacusca mă-sii! exclamă studentul într-o zi, dând înnebunit de iz cu genunchiul în uşa frigiderului. Mi-a parfumat toată casa!

Borcanul cu Zacuscă nu mai văzu niciodată viaţa de apoi de dincolo de uşa misterioasă. În schimb, fu aruncat cu totul pe geam, departe, departe, spărgându-se în mii de bucăţi minuscule şi mirositoare, pe care până şi câinii străzii le evitau ţinându-se de nas şi exclamând:

–Ce vagabond! Pun pariu că l-au dat afară că nu şi-a plătit chiria!...

(Scris în 15 minute, bazat pe următoarele prompturi: 

factură, genunchi, zacuscă, spanac, imprimantă)