Sute
de ani mai târziu însă, scenariul se adeveri.
Kimi
şi Fil primiseră misiunea riscantă de a popula cu membri ai
regnului animal şi vegetal luna terraformatată B523. Era prima lor
misiune de acest tip, însă una total insignifiantă la nivel
galactic. Kimi, înaltă, severă şi sarcastică, lucrase în
domeniul Biologiei Paleoterrei de mai bine de o sută de ani. Fil –
mic, rotund şi vorbăreţ – avea numai jumătate din experienţă,
dar se pricepea al naiba de bine la a crea lanţuri trofice din
specii neobişnuite. Împreună, călătoreau în Arca 2858 – un
model nou de navă spaţială, configurată special pentru a permite
stocarea ADNului a peste un milion de specii. Aveau să aselenizeze
în ceea ce ar fi fost echivalentul a zece minute pământene din era
curentă – când Arca 2858 fu atacată de Piraţi Spaţiali.
De
fapt, piraţi era cam mult spus –în viziunea severă a lui Kimi.
Cei doi – o fată şi un băiat, amândoi părând să aibă maxim
200 de ani – aşadar, proaspăţi absolvenţi de liceu – aveau
pistoale cu gloanţe criogene, tunsori scurte şi accente de Calea
Lactee.
FATA:
Mâinile sus! Nu mişcaţi! Cine mişcă, devine bucăţi de ADN –
ca fiolele din spate!
KIMI
(cu mâinile la ceafă): De fapt, ălea din spate sunt mostre de apă
de pe diverse planete – îmi place să le colecţionez ca hobby,
constituie un biotop remarcabil.
FATA:
Gura! Noi hotărâm aici! Dacă vrem să fie mostre de ADN, atunci
vor deveni mostre de ADN!
FIL
(împăciuitor): Nu e ca şi cum nu ar avea microorganisme în ele.
Tehnic, conţin şi informaţie genetică.
KIMI:
Dar nu ăsta e scopul lor.
BĂIATUL:
Alo, putem să devenim serioşi aici? Da? Bun. Vreau şi eu să ştiu
unde-s stocate adevăratele Date Genetice.
FIL:
Nu avem voie să spunem.
KIMI:
Şi oricum, voi nu aveţi ce face cu ele. Nu o să vă lăsăm să
răspândiţi animale şi plante aşa aiurea în univers.
FATA:
Ba pardon, noi hotărâm ce facem cu ele.
BĂIATUL:
Şi ne-am hotărât deja!
KIMI
ŞI FIL (curioşi): Daaa? Ce anume?
BĂIATUL:
Am să îmi creez o armată din cel mai nobil, mai spectaculos şi
mai viteaz animal care a existat vreoodată pe Terra!
FIL:
Porcul?
BĂIATUL:
Nu.
FIL:
Hiena?
BĂIATUL:
Ei na.
FIL:
Guguştiucul?
BĂIATUL:
Ai vrea tu!
KIMI
(exasperată): Şi atunci, ce?
BĂIATUL
(trage aer în piept şi se uită mândru în depărtare, rostind pe
o voce solemnă): Pisica.
TĂCERE.
KIMI:
Nu am auzit niciodată de un astfel de animal.
FIL:
Era bun de mâncare?
KIMI:
Avea proteine?
FIL:
Se făceau experimente pe el? Era cumva foarte activ?
FATA
(chicoteşte)
BĂIATUL
(pufnind dispreţuitor pe nas): Şi cică sunteţi paleobiologi. Cum,
să nu ştiţi voi de pisică?
FIL
(pe sub mustaţă): Pun pariu că nici puştiu' nu ştie.
FATA:
Ba te rog, puştiul a şi avut o pisică! (mai încet): Mă duceam şi
eu după ore să mă joc cu ea, era adorabilă.
KIMI
ŞI FIL (curioşi la culme): Daaa? Cum arăta?
BĂIATUL:
Îmblănită. Maro. Pufoasă. Cu colţi şi gheare.
KIMI
(dezamăgită): Suna ca orice mamifer generic.
BĂIATUL:
Putea să-şi scoată ghearele după voie!
FATA:
Şi îi plăcea să stea la pândă.
BĂIATUL:
Şi... şi... mai era ceva. Dacă o mângâiai pe după urechi...
dădea drumul la un motoraş.
KIMI:
Ei, na!
FIL:
De un' să aibă un animal un motoraş?
BĂIATUL
(nesigur): Nu ştiu... dar scotea sunete de motoraş.
FIL:
Vreau să caut animalul ăsta în baza de date cladistică. (Primeşte
permisiunea.)
BĂIATUL:
Yes! Yes!
KIMI:
Eu tot nu m-am lămurit. La ce folosea? De ce îl ţinea lumea?
FATA
(impasibilă): Mânca orice era mai mic decât el.
KIMI:
Şi cam cât de mare era?
FIL:
Am găsit! Pisică. Felis silvestris.
Cică a fost domesticită fiindca mânca şoareci.
KIMI:
Din ăia de laborator?
FIL:
Nu, din ăia de la începutul omenirii. Cică pisica era suficient de
mică să o ţii în braţe şi într-un timp a fost cel mai
răspândit animal de companie. Când a apărut internetul, a avut o
perioadă lungă de venerare.
BĂIATUL
(întrerupându-l): Nu se poate! Aia pe care o aveam eu era mai mare
ca mine!
KIMI:
O fi fost una mărită genetic.
BĂIATUL:
Aiurea! Ai mei cumpăraseră ADN 100% luat de pe Pământ, cu exact
aceleaşi instrucţiuni la fiecare genă ca orice pisică din trecut.
KIMI
(ştiinţific): Atunci, e posibil ca involuntar să i se fi declanşat
o creştere necontrolată din cauza unor factori externi...
FIL:
Uite şi o poză!
BĂIATUL
(dezamăgit): Nu asta e! Deşi seamănă!
(Toţi
patru se uită descumpăniţi la poză.)
FATA:
O fi vreo specie înrudită?
FIL:
Posibil. Mă uit acum la animale asemănătoare. (Căutând în baza
de date cladistică): Am găsit ceva! Râsul. Lynx
lynx. Se
păre că a trăit cam în aceeaşi eră geologică.
BĂIATUL
(pufnind a dispreţ): Râsul ăsta e de tot râsul. Nu, dom'le, nu
asta era pisica mea. Pisica mea avea o coadă lungă, nu o
chichineaţă.
FIL
(neperturbat): Mai uite ceva. Ghepard. Cică putea să atingă viteze
de peste 120km/h...
KIMI:
Kilometri? Oră? Ce sistem de măsură antic şi demodat...
BĂIATUL:
Nu-i bun! Altceva?
FIL:
Alte specii! Buuun. Servalul (arată poză).
BĂIATUL:
Pfai, câte picioroangele! Nu-i.
FIL:
Caracalul! (altă poză)
BĂIATUL:
Ce urechi fancy. Dar nici.
FIL:
Manulul? (o a treia poză)
BĂIATUL:
Pfoa, ăsta tre' să meargă la bărbierit. În niciun caz!
KIMI:
O fi asta? Pisica cu colţi sabie? Ah, dar zice că nu-i înrudită...
şi nici nu avem ADN pentru ea...
FATA
(dându-şi ochii peste cap): Irelavant, atunci.
FIL
(oarecum exasperat): Chiar nu mai ştii nimic despre pisică?
BĂIATUL
(încurcat): Păi, vedea bine noaptea... îi plăcea să alerge după
urma de la pistolul cu laser... putea ucide lejer un om... şi, cum
am mai zis, fusese venerată de oamenii din trecut.
FIL:
Mda, asta scrie şi aici. Zeiţa Bastet a egiptenilor era o pisică...
BĂIATUL:
Ştiu că aveau şi haine sacre cu ea!
KIMI
(brusc interesată): Haine? Mie îmi place să colecţionez haine.
Mai ales antice. Sunt aşa nepractice!
FIL:
Cum arăta pisica ta de pe haine?
BĂIATUL:
Sărea. Un animal lung, maiestuos. Şi dedesubt scria ceva în
limbajul antic.
KIMI
(având o revelaţie): Mă întorc imediat.
(Vine
înapoi cu un tricou cu PUMA pe el.)
BĂIATUL
(cu faţa luminată): Asta e! Pisica mea!
KIMI:
Nu e o pisică. E o pumă!
(Toşi
se uită curioşi la ea).
KIMI:
A fost la ştiri acum vreo 50 de ani. Ultima pumă – care aparţinea
unor bogătaşi ciudaţi ce colecţionau tot felul de animale
preistorice – a murit într-o explozie. Şi odată cu ea şi ADNul
tuturor pumelor din lume, pentru că deştepţii nu s-au gândit să-l
replice.
BĂIATUL
(emoţionat): Atunci a explodat pisica mea de la artificiile cu TNT
de la Secolul Nou.
FIL:
Ai avut asigurare de ADN?
BĂIATUL
(oftând): Nu.
FIL
(dându-şi cu palma peste faţă): Atunci chiar că dusă e. Pentru
totdeauna.
FATA:
Chiar nu poate fi recreată?
KIMI:
Din păcate, nu. Fiecare creatură are un cod unic ce apare numai o
dară în istoria naturii. Şi noi nu am putea niciodată să găsim
exact combinaţia pumei.
FATA
(plictisită): Ce prostie.
(Tăcere.
Moment solemn de reculegere pentru ADNul pierdut al pumei.)
BĂIATUL
(deodată iluminat): Dar ADN de hipopotam, aveţi?! Era ca un porc
acvatic... ar face o armată a naiba de bună!... Sau măcar de
leneş? Sau de cioară???
No comments:
Post a Comment