Borcanul cu zacuscă

A fost odată, într-un frigider clasa A+, un Borcan de Zacuscă bătrân, ce nu îşi mai plătise chiria de mai bine de două luni. Şi asta nu pentru că ar fi dus lipsă de fonduri – pentru că era un borcan de viţă veche şi nobilă cu o situaţie financiară deosebit de bună, iar zacusca însăşi era din cel mai mirositor neam posibil – ci din cauza sistemului birocratic foarte prost.

–E de vină imprimanta – obişnuia să îi spună ocazionalul Bol cu Spanac pe care nu îl dorea nimeni prin preajmă. Printează numai când şi ce vrea ea. Poţi să o rogi frumos, poţi să dai cu ea de pământ, poţi să îi pui cel mai nou tuş şi nu ştii când va tipări şi când nu. Pur şi simplu, ea însăşi nu ştie. Deci momentan va mai dura până să îţi vină factura.

Aşa că borcanul de zacuscă aşteptă. Şi aşteptă. Şi aşteptă. Multe generaţii îşi schimbară între timp frigiderul închiriat cu stomacul proprietarului şi apoi cu misterioasa viaţă de apoi de dincolo de uşa camerei care stătea permanent închisă. Trecură piureuri, trecură farfurii de orez, borcane de mazăre, borcane de miere, tot ce primea studentul în pachetul săptămânal... până când într-o zi, Borcanul de Zacuscă realiză că, în lumea asta dură, singurul mod în care poţi fi remarcat e să îţi afirmi tu singur individualitatea.

Prin urmare, începu să emită parfumul său distinctiv.

Şi emise. Şi iar emise.

Era un plan care nu avea cum să dea greş.

–Futu-i zacusca mă-sii! exclamă studentul într-o zi, dând înnebunit de iz cu genunchiul în uşa frigiderului. Mi-a parfumat toată casa!

Borcanul cu Zacuscă nu mai văzu niciodată viaţa de apoi de dincolo de uşa misterioasă. În schimb, fu aruncat cu totul pe geam, departe, departe, spărgându-se în mii de bucăţi minuscule şi mirositoare, pe care până şi câinii străzii le evitau ţinându-se de nas şi exclamând:

–Ce vagabond! Pun pariu că l-au dat afară că nu şi-a plătit chiria!...

(Scris în 15 minute, bazat pe următoarele prompturi: 

factură, genunchi, zacuscă, spanac, imprimantă)