Pe sit

Trei studenţi de-arhitectură
- Toţi înalţi, cu mutră dură -
Sus pe gard s-au căţărat
Şi cu iphoneu'-au pozat
Panorame şi-un vecin
De la situl cel divin.

Iar un el şi-o ea, trecând,
S-au oprit, tot întrebând
Ce capteaz-acolo, frate,
Prin clickuri de aparate.
Curios el, mai din fire:
"Mă sui s-arunc o privire!';

Zise-apoi, indiferent,
Coborându-se atent:
"E-un teren, un gard şi-o pânză;
Nu se-ntâmplă mare brânză."

Sala "Freşcelor"

E ger în Sala "Freşcelor";
Popoul îţi îngheaţă.
E ger în Sala "Freşcelor",
Student lipsit de viaţă.

Degeaba-ncerci tu să asculţi
Cum cursul lent se scurge;
Din mână-n mână pixu'-ţi muţi
Căci somnul te ajunge.

Şi tot degeaba te uiţi tâmp
La ce se proiectează;
Sunt dungi şi puncte pe un câmp
Ce nu se corelează.

Şi totu'-i lung şi plicticos
Şi de nimic nu-ţi pasă;
Tresari de-un tremur friguros -
"De ce n-am stat acasă?"

Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.

Studentii, ca hienele...

Serengeti. În savană,
Hienele au prins o zebră.
Şi-ntr-o asonanţă funebră,
Râd şi rad orice strop de hrană.
Şacali şi un-leu stau şi îndură
Sperând la o îmbucătură...

Militari. În autogară,
Studenţii şi-au luat pachetul,
Şi-a aflat tot internetul,
C-au mâncat pân'-au dat pe-afară.
Sarmale pozate-s pe facebook,
Din priviri le-ai şi-nghiţit, năuc...


(Scris în decembrie 2011, după ce mi-am luat pachetul de la autogară.)

Dedicheişăn

Meine Liebe, meine Liebe,
Cu ochii precum amibe

Ma cherie, ma cherie,
Mereu vrei bijuterii

My honey, my honey,
Tu vrei să-mi iei chiar toţi banii?

Mi amor, mi amor,
Ai un glas de zici că mor!

Draga mea, draga mea,
Mâine ies cu-altcineva.


(Scrisă prin martie 2010 în ora de germană într-un moment de plictiseală maximală.)

Oldies: Patru taxiuri

Taxiul 1.

Mă aşez în faţă. Şoferul – un moşulică scund, amabil, aparent zâmbind pentru el însuşi.

EU: La liceul X.

ŞOFERUL (porneşte maşina şi se instalează mai comod. Îmi dau seama că e cu chef de vorbă): În ce clasă eşti?

EU: În clasa a [...]

ŞOFERUL: Oho, păi nu mai ai mult!

EU (vorbind de dragul vorbei): Nu, nu mai am mult.

ŞOFERUL: Da, chiar nu mai e mult. Uite-acuşi termini! Se duce liceul – una-două – şi apoi? Ce faci? Te măriţi?

EU (cutremurându-mă, ştiind că trebuie să urmez o facultate): NU!

ŞOFERUL (foarte convins de ce spune): Aşa te vreau! Aşa trebuie! Asta e atitudinea! (Pe un ton savant): Căsătoria e o prostie. Oamenii nu ar trebui să se căsătorească. Asta e o făcătură, inventată ca să ţină masele în frâu.

EU (mimând interesul): Mmm.

ŞOFERUL (puternic): Nu, dom'le! Nu e asta starea naturală a lucrurilor! Oamenii ar trebui să trăiască împreună şi să aibă copii aşa, fără să fie căsătoriţi. Ce, nu se pot înţelege?! El cu ea, ea cu el – mare chestie! E o prostie şi aia, că femeile nu au drepturi şi că ele trebuie să facă toată treaba prin casă. Nu, frate! Fiecare, cu drepturi egale, acolo – se implică jumi-juma în toate! Copii, curăţenie, facturi! Abia la bătrâneţe să se căsătorească, dacă vor – numai aşa, în ideea că să nu fie singuri când mor. Aşa ar fi frumos şi corect.

EU (întrerupându-i monologul): Puteţi să opriţi după semafor.

ŞOFERUL: Aaa, am şi ajuns deja, gata? Da, mulţumesc, stai să-ţi dau restul. Aşa. Promite-mi că nu o să te măriţi în următorii zece ani!

EU: Promit, promit! (Fug înspre semafor).

Taxiul 2 – opreşte la vreo 20 de metri mai în spate. Îi fac semn să vină înspre mine şi aştept – degeaba. Mă duc eu la el şi intru. Şoferul – un tip chel, cu cercel, între 25 şi 30 de ani, ascultând manele la maxim. Dau comanda şi meditez dacă să mă plâng referitor la audio – când văd cum chelul opreşte muzica din proprie iniţiativă.

ŞOFERUL (dând un telefon, pe un ton subtil): Bună, pisi.

EU (în gând): O, Doamne.

ŞOFERUL (foarte absorbit şi piţigăiat): Du du, iubi, şi iu ti iubi pi tine. Ti iubi mul mul mul di tot. Şi iu abia aştept să ti văd.

EU (urmăresc cu exasperare drumul, în timp ce chelul o ascultă pe iubi la telefon timp de vreo două minute)

ŞOFERUL (pe un ton schimbat, hotărât, mieros): Da măi pisi, daaaa, vin diseară la tine. Să mă aştepţi ştii tuuuu cuuum – că o să facem o dragoste nebună!!! – da' nu ca data trecută, când ţi-am rupt ştrampii!

EU (muşc buza şi mă prefac pentru tot restul drumului că scriu un sms)

ŞOFERUL: Stai un pic, pisi, că tre' să opresc. (Spre mine): 3 lei cincizeci.

EU (îi dau 5 lei, încă încercând să-mi păstrez o faţă neutră)

ŞOFERUL: N-am să-ţi dau rest.

EU: Nu-i nimic. (Ies alergând din taxi): BUAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!!!

Taxiul 3. Dimineaţă, cam 6 şi 25. Sunt în întârziere. Îl văd cum opreşte în faţa staţiei de taxiuri şi din el coboară o tipă. Alerg şi îl prind. Mă aşez în faţă şi dau comanda.

EU: În locul X.

ŞOFERUL (abia abţinându-se să nu râdă): Sigur.

EU (nu îi înţeleg amuzamentul; presupun că are doar o dimineaţă bună)

ŞOFERUL (chicoteşte de-a binelea)

EU (mă uit dacă am ceva ciudat pe mine. Nu descopăr nimic. Mă holbez din nou la şofer): E ceva în neregulă?

ŞOFERUL: Nu, nu... (deja râde din suflet)

EU: Ce...?

O voce din spate: PUHAHAHAHAHA!

Aparent mai era cineva înăuntru, dar nimeni nu se deranjase să-mi spună.

Taxiul 4. Şoferul e tot un moşulică, dar unul mai înalt şi mai determinat. Pornim la drum.

ŞOFERUL: Câţi ani ai?

EU: Atâtzeci.

ŞOFERUL: Aaa, fie-mea nu e cu mult mai mare. Are douăzeci şi trei. E cu un italian de şaizeci.

EU (încerc să nu-mi imaginez nimic)

ŞOFERUL: Da, da, lucrează ca translator pentru el.

EU (realizez că judecasem greşit situaţia): Bravo ei.

ŞOFERUL: Da, să vezi, a fost prin Italia, şi prin toată Europa, ştie şi italiană, şi franceză, şi germană. Eu i-am găsit italianul. I-am zis ei: Du-te, fata mea, când o să mai găseşti tu job ca ăsta, du-te şi tradu. Şi s-a dus! A fost şi prin Viena, şi prin Praga, şi prin Berlin, şi prin Roma...

EU (oftez inaudibil)

ŞOFERUL: ...prin Paris, prin Atena. Odată, când s-a dus în Atena...

A trebuit să mai aştept cinci minute după ce ajunsesem la destinaţie să se termine povestea.

(Scris prin septembrie 2011, bazat pe experienţă proprie)

Povestea Ro-ro-m-mbului

Era odată un Romb bâlbâit, care fusese toată viaţa marcat de defectul său. Într-o încercare de a ajunge în rând cu figurile geometrice cu dicţie, a început să facă exerciţii în faţa oglinzii.
—De Moş Nicolae o să primesc o ene-ne-luşă — încercă el.
Însă din fundal, se auzi vocea unui Trapez Trufaş:
—Eşti o varză!
Mâhnit, Rombul vru să-şi înece amarul cu mâncare, aşa că făcu un grătar.
Deodată însă, din neant se materializă o pungă cu Macaroane.
—Nene Romb, ne adaugi şi pe noi la meniu? întrebară ele instant.
—D-Dar b-bi-n-ne-nţeles!
Şi Rombul îşi făcu cel mai magic prânz: grătar de brontozaur cu laviu suculent şi salată de du-te-naiba.
—Ah, ce bine mă simt atunci când gătesc!
Şi atunci Rombul realiză că i se dusese bâlbâiala, iar faţa i se umplu de strălucire.
—Şi acum, să trecem la un Turkey Reloaded!
The End.


(Scris în decembrie 2012. Bazat pe următoarele prompturi: 
grătar 
eneluşă 
romb 
macaroane 
strălucire 
suculent 
magic)