Politeness

Sunt două tipuri de scrieri care îmi plac la nebunie. Primele mă fac să gândesc: "Aşa ceva aş fi putut scrie şi mi-ar fi plăcut să scriu şi eu!", iar celelalte: "Aşa ceva nu aş fi putut scrie niciodată!".

Povestea de mai jos, Politeness de Fredric Brown, inclusă în volumul "Paradoxul Pierdut" (Paradox Lost), face parte din prima categorie. Am citit-o prima dată acum un an şi încă mă amuză de fiecare dată când o recitesc.

Ce înseamnă politeţea

Fredric Brown

            Rance  Hendrix, specialist în exo-psihologie (psihologia civilizaţiilor cosmice), membru a celei de a treia expediţii pe planeta Venus, cutreiera plictisit nisipurile fierbinţi, în căutarea unui venusian. Îndată ce va întâlni unul, avea să încerce să înnoade relaţii prieteneşti; era la a cincea încercare. Primele patru se soldaseră tot cu atâtea eşecuri. Experţii expediţiilor precedente înregistraseră şi ei numai eşecuri.

            Partea grea nu era de a întâlni un venusian; însă toţi cei care fuseseră abordaţi nu se interesau câtuşi de puţin de pământeni şi nici măcar unul dintre ei nu se arătase vreodată prietenos. Această totală lipsă de sociabilitate era şi mai ciudată prin faptul că venusienii vorbeau limbile folosite pe Pământ; aptitudinile lor telepatice, necunoscute nouă, le permiteau să prindă până şi cele mai neînsemnate nuanţe ale oricărei limbi vorbite pe Terra şi să răspundă la întrebări cât se poate de limpede, dar... cu o ostilitate evidentă.

            Iată însă că tocmai se apropie unul, cu cazmaua pe umăr.

            --Salut, venusianule, spuse Hendrix jovial.

            --La revedere, pământeanule, spuse venusianul fără a încetini pasul.

            Hendrix se simţea jignit şi încurcat. Se luă după venusian, potrivindu-şi pasul cu el. Trebuia să alerge pentru a nu fi lăsat în urmă de picioarele lungi ale individului.

            --De ce nu vreţi să vorbiţi cu noi? întrebă Hendrix.

            --Eu? Doar să vorbesc, cu toate că asta nu-mi face nicio plăcere. Mergeţi mai încolo.

            Venusianul se opri şi începu să sape cu unealta sa, căutând ouă de korvil, fără să-i pese de pământean.

            Hendrix îl privi, jignit la culme. Întotdeauna se întâmpla exact la fel, indiferent de venusian. Toate metodele şi procedeele prevăzute de psihologia pământească, precum şi de exo-pshihologie, nu dădeau niciun rezultat.

            Şi nisipul ăsta care frigea pe tălpi; şi aerul ăsta care, cu toate că putea fi respirat, puţea a formol şi îi măcina plămânii, toate se adăugau acestei respingeri sistematice... era prea mult pentru Hendrix, care explodă:

            --Atunci ia mai bagă-ţi-o-n...!

            Aceasta era o acţiune evident imposibilă pentru un pământean, însă venusienii sunt hermafrodiţi. Venusianul se răsuci spre Hendrix privindu-l uimit, încântat; era pentru prima oară când se întâmpla ca un pământean să folosească un fel de a vorbi care pe Venus însemna cea mai elementară politeţe.

            Răspunse cu o urare la fel de suculentă, zâmbind cu toată faţa, lăsă cazmaua jos şi se aşeză alături de străinul atât de amabil.

            Acesta a fost punctul de pornitre pentru o minunată prietenie şi deplină înţelegere între Terra şi Venus.

(Nu) Va urma

În folderul cu Brânze scrise (aka operele inventate de mine de-a lungul timpului), am un folder care se cheamă Începuturi_BRILIANTE_de_continuat.

Din păcate, dacă titlul nu era suficient să sugereze asta... scrierile ăstea nu vor mai fi, probabil, niciodată continuate. Pur şi simplu pentru că nu au fost scrise la timpul inspiraţiei lor. Aşa că postez aici nişte începuturi.

Adevăraţii amici nu sughită

Poţi să te abţii din strănut, poţi să te abţii din căscat, poţi să te abţii din tuşit; dar ei drăcia dracului, din sughiţ nu te poţi abţine nici dacă îţi zice papa. Când îţi vine să sughiţi, îţi vine; şi tre' să-i dai drumul, chiar dacă eşti într-un loc cu densitatea populaţiei comparabilă cu a păduchilor, dacă depăşeşti cu douăzeci de centimetri înălţimea medie alocată sexului tău şi, mai ales, dacă încerci din tot sufletul să eviţi pe cât posibil pe amicul ăla scund şi băgăcios care miroase în permanenţă a Früstück.

Eram pe scările rulante care duceau la etajul 3; şi amicul, P.Orc, pe cele paralele care îţi deschideau calea spitiruală către 2; şi îmi coborâsem direcţia vizuală de la 1,93m la 1,80, pentru a nu putea fi sesizat. Totul decurgea mai mult ca perfect (ignorând cele 4-5 holbări de la nişte domnişoare deranjate); şi ete na, odată mă loveşte relevaţia divină sub forma unui hâââc omniprezent, omniscient şi om-nimicitor.

Trebuie neapărat să caut pe net să văd care sunt condiţiile necesare şi suficiente să se producă rezonanţă; pentru că niciun om de pe lumea asta, indiferent de gradul de prelucrare a propriilor corzi vocale, indiferent de înzestrarea genetică sau de structura acidului dezoxiribonucleic, nu poate fi capabil, el singur-singurel, fără ajutor auxiliar, să scoată un sunet aşa apocaliptic.

În fine; îmi extrag eu disperat mobilul, mă fac că scriu o epopee romanţată (uitând că l-am lăsat închis şi, prin urmare, e în moarte clinică); lumea râde, eu mă fac minuscul (adică de înălţimea lor), mi-e frică să mă uit în lateral, îndur câteva secunde a căror durată tinde la infinit, ajung la două trepte distanţă de suprafaţa orizontală, îndrăznesc să expir aerul protestând din plămâni, mă întind–

–Heeeeeeei! HEEEEEEEI!

Îmi muşc limba; P.Orc m-a văzut; şi acum urcă în sens invers pe scara lui rulantă, dând la o parte nişte babe indignate şi înaintând cam în triplu timp şi efort.

Sunt în mare dilemă; să mă concentrez asupra inhibării sughiţului #2 sau asupra mimării atitudinii de „n-am auzit, nu cunosc?” Debitez mult prea mult; şi, inevitabil, le ratez pe ambele. E clar; sunt un om nenorocit.

Amicul mă ajunge din urmă, mă îmbrățișează, îmi dă cu cotul în stomac; eu mă autoînţep cu acul de la cureaua de la ceas, pentru a avea o sursă mai acaparatoare de neplăcere.

Lumea, evident, mustăceşte pe seama noastră.

Sughit din nou; P.Orc, care-mi ajunge cu capul numai până la buzunarul de sacou, începe să-mi înşire nişte metode ocultiste de a scăpa de inconvenienţa asta; simt cum îmi suprasolicit neuronii să găsească o scuză plauzibilă de adio.

Zic:

–P., amice, mi-ar plăcea să stau la taclale, da' am o grabă în mine...!

Mi se răspunde:

–Omule, omule, dă-o naiba de trabă, ştii că poţi să apelezi mereu la măreţul P.Orc!

Îmi lăcrimez intern a autocompasiune; n-o să mai scap de el nici în două ore.

Ne aşezăm la o masă de McDonald's; eu îmi iau o îngheţată să scap rapid; P. Se întinde la Big Mac Size XXL.

********************

Albert Zweisteine

Albert Zweisteine, de profesie zoolog, specializare lei africani (un fel de rudă obscură îndepărtată cu celălalt Albert, fizicianul) nu crezuse niciodată în legendele autohtonilor. Printr-un accident bizar implicând o girafă, o lanternă şi un rinocer, însă, Albert Zweisteine îşi pierduse ceea ce se cheamă cel mai mare dar divin – viaţa. Cum însă în întreaga sa existenţă, Albert fusese un răzvrătit şi un original, sufletul său hotărâse să nu transceadă dincolo, ci să se supună obiceiurilor băştinaşe – reîncarnându-se într-o hienă pătată adultă.

Exista o problemă majoră, totuşi – sufletul domnului hienă Zweisteine îşi păstrase şi raţiunea umană. Exista şi o problemă secundară – individul căruia îi luase Albert locul se afla cel mai jos pe scara socială. Şi, în sfârşit, mai era şi problema minoră – domnul Zweisteine, care, în cursul existenţei sale umane, ar fi râs şi numai dacă îi arătai un deget, se trezea deseori pe spate, izbucnind în hohote incontrolabile, în timp ce creierul său se întreba dacă nu ăsta era secretul vieţii – să râzi până mori. 

********************

 F.Ort & LeNe

–F. Ort, sunt dezamăgit de tine.

În sala tronului pătrundea o lumină difuză. Fretele meu, însuşi principele Prog Res, renunţase la toate normele de convenţionalitate în a mă adresa. Ceva mirosea urât de tot.

–Toată ziua te suceşti şi te răsuceşti, te zbaţi şi te învârţi, chinui şi te chinui, cârâi şi te mârâi! tună Prog Res, în toată măreţia funcţiei familiale şi publice pe care o îndeplinea. Aşa ceva nu mai înaintează!

Cumva, mişcările mustăţii sale de morsă mă distrăgeau complet de la subiectul conversaţiei... dar fratele meu părea să nu observe.

–Trebuie o schimbare! Trebuie un nou scop! Ai nevoie de o nouă mentalitate! continuă el, o venă pulsându–i energic în tâmplă. În viaţă trebuie să şi evoluezi!

Mi–am muşcat nervos limba. Conversaţia asta o aveam destul de des de la o vreme... şi partea proastă e că nu eu o dominam.

De fapt, dacă stau să analizez situaţia detaliat, fratele meu nu putea fi scos din starea sa de pasivitate profundă decât de nişte mini-macarale intelectuale atent direcţionate. Din păcate însă, una îi nimerise tocmai în mustaţă de curând şi îi afectase tot sistemul sinuzoidal...

Cu două luni în urmă, pincipatul nostru tocmai aderase la Uniunea Examinală, după îndelungi proteste ale mult civilizatului Vest împotriva sistemului nostru de guvernământ expirat. În calitate de principi, eu şi fratele meu trebuise să participăm la o grămadă de tratate şi congrese, care mai de care mai extraordinare şi mai ofuscate. Totul decursese, însă, decent şi avantajos, până când într-o zi fratele meu îl auzise pe Bîrfinski, preşedintele Info. Inc., comentând performanţele mele.

–L-ai văzut pe tipul ăla, F. Ort? Zici că e un sfârlez zăpăcit băgat la curent. Te oboseşte până nu mai poţi cu învârtelile şi nici nu o nimereşte mereu p-a bună...

Idee pe care fratele meu nu putea decât să o adopte şi să mi-o bage pe gât de fiecare dată când mă vedea în mijlocul acţiunii.

–Fii atent la mine, F. Ort. Am stat şi m-am gândit intens în ultimul timp. E cazul să te calmezi un pic. E cazul să te aşezi şi tu la un loc. Am luat o hotărâre!

Şi Prog Res păru să emită unde de energie decisivă.

–Vom împuşca doi iepuri dintr-un foc. F. Ort, am de gând să facem alianţă cu regatul vecin! O alianţă între tine şi prinţesa LeNe! Gata, am zis-o!

Cât m-am chinuit zilele următoare, şi nu am reuşit să-l fac pe Prog Res să se răzgândească.

Prin regatul nostru, nu se ştiau multe despre ţara vecină. Aparent acolo domnea o oarecare LeNe, personalitate omniprezentă şi în faţa căruia se închina întregul popor. Voiam să mă conving singur de adevăr; aşa că am lăsat delegaţia oficială să o ia înainte, eu--

********************

Mrs. T

Mrs. T, dead at 82 due to choking unexpectedly with a Faber-Castell 0.7 mm 2B mechanical pencil lead while chewing on her favorite silver-blue writing instrument, was floating above the sky immaterially and indignantly staring at the auction taking place hours only after her funeral, having no one in particular to complain to except her anthropomorphic fox-like original character that had brought her that immense fortune, Relniazis.

“You see” – she told her companion who was rather busy counting the hairs in this tail – “writing under a pen name can sometimes be quite problematic. Take me, for example; everybody seemed to think I was a 20-something year-old man writing teenage girl romances. Now they're shocked to find out that I was just a granny who had discovered internet, memes and deviantart!”

And shocked they were; for, upon finding out that their nana had manuscripts worth a few million dollars each, Mrs. T's grandchildren had promptly started the auction for the entire household that they had inherited!

  

 

********************

Nick. Polo Nick

Nick Polo, 46 de ani, eminent profesor de matematică, înrăit jucător de Spider Solitaire dificultate medie şi, în general, năuc la tot ceea ce însemna viaţă socială în jurul său, se afla tocmai la baza treptelor ce duceau către clasa a XII-a C (la care urma să predea sumele Riemann într-un mod ininteligibil), când ceva îi captă atenţia. Şcoala era în renovare; o mare parte din culoare erau inaccesibile elevilor; Nick însă optase în mod special să meargă pe acea ramură a şcolii, pentru a arunca un ochi critic asupra lucrărilor. Şi critic avea să fie; undeva în perete, într-un loc de unde se scosese un calorifer, rămăsese o gaură jenantă, de vreo 2 centimetri în diametru, prin care se putea vedea dincolo, către laboratoarele de chimie. Nick se aplecă şi se uită dezaprobator prin ea; timp de o secundă putu observa coridorul şi simţi mirosul de clor, specific chimiei; în secunda următoare însă, se simţi sorbit prin gaură şi adus într-o dimensiune necunoscută.

Mare amator de teorii ale conspiraţiei, Nick îi identifică instant pe cei trei omuleţi fusiformi din faţa lui drept extratereştri. Cum însă suferea de un caz grav de prosopagnosia – inabilitatea de a reţine feţele oamenilor – şi învăţase să compenseze acest dezavantaj prin asocieri şi analogii, Nick îşi suprasolicită neuronii să găsească o imagine potrivită pentru trio. Însă neuronii săi nu se puteau gândi la altceva decât la sumele Riemann şi la curiozitatea intelectuală în faţa rezolvării problemelor ce necesitau aceste sume; aşa că, în subconşientul său, îi boteză pe cei trei extratereştri drept Sigma, Delta şi Ksi.

–Să trăiţi dom' şef, am captat subiectul! – îi comunică Sigma lui Ksi într-un limbaj pe care, în mod straniu, Nick îl putu înţelege. Urmează scanarea creierului, după care vom putea determina cu acurateţe cantitatea de Esenţă Umană prezentă în el.

–După calculele mele, ar trebui să fie un individ mediocru, cu--

 ********************

EXTRA: Ceva ce s-ar putea continua încă

UAUIM, Bucureşti, 9.01.2012, ora 17:37.

Cursul de germana de anul întâi, sala C, G. M. Cantacuzino, etaj 2, lângă Catedra de Limbi străine.

Atmosferă de somnolenţă. De pe bănci atârnă foi, tuburi, planşete şi teuri. Linişte perfectă în timp ce o studentă se pregăteşte să prezinte un eseu. Brusc...

Un student, ridicându-se într-o treime de secundă:

-Ich habe meine... ăla, cum se cheamă... (gesticulând disperat) tub - TUBUL - (pauză de câteva secunde, aer dramatic) - L-AM UITAT!

Şi, până să apuce cineva să reacţioneze, Studentul ieşi gonind din sală.

Era deja 17:38 când Studentul se uită la ceas; ştia că nu avea mult timp la dispoziţie. Tubul fusese lăsat în mod deliberat într-unul dintre amfiteatre, pentru a bloca temporar un void spaţial care îl urmărea de multă vreme; cum însă voidul tindea să se extindă geometric progresiv secundă de secundă şi ameninţa să înghită întreaga universitate (inclusiv sculptura inexplicabilă reprezentând două picioare imense de lemn din curtea interioară de la parter), era clar că nu exista altă opţiune decât asta – să expulzeze voidul într-un univers paralel neocupat.

Din păcate, voidurile ajunse pe Pământ au proasta inspiraţie să se personalizeze, preluând din sentimentele existente în jur. Şi, din păcate, UAUIM, ca orice universitate, furnizează un nesfârşit stoc de frustrări.

-----------------------

*

S-a întors abia într-o jumătate de oră, roşu tot. Avea tubul pe după umăr, ca o bazooka, şi aproape a lăsat o tipă fără cap când şi l-a dat jos.

 

 

Gugu şi-a găsit o Gugă!

Remember Gugu, guguştiucul cu piciorul rupt? A trecut ceva timp de când nu l-am mai văzut. Se pare că a fost bizi, pentru că

Gugu (dreapta, cu piciorul încă beteag) şi-a găsit o Gugă (stânga)!*

*Judecând după mărimea celor doi, pare că într-adevăr Gugu este un el şi Guga o ea.

Scări

Annie, micuţa Annie, avea cea mai serioasă problemă din univers. Ce gamă cromatică era adecvată primei ieşiri cu colegii în oraş? În fond, avea patru opţiuni:
—ceva deschis, vesel;
—ceva mai închis, elegant;
—ceva extrem de pastelat şi de maleabil;
—ceva neutru — fie monocrom, fie o combinaţie de elemente care se anulau reciproc.
Însă care era imaginea potrivită? Annie nu era nici veselă, nici elegantă, nici maleabilă, nici neutră. Era pur şi simplu speriată. Prima ieşire avea să-i determine felul în care era privită de-a lungul întregului an!

La ceva depărtare, şi mama lui Annie avea probleme. Urma o decizie ce avea să-i afecteze financiar întreaga familie. Să solicite o schimbare de post sau nu?

Şeful mamei lui Annie avea şi el probleme. Să investească în continuare în proiect sau să se retragă? În fond, era doar o ţară la mijloc.

Fratele şefului nu era nici el într-o situaţie prea roz. Firul albastru sau firul roşu?

Nici extratereştrii nu o duceau bine. Să atace Pământul sau pe Kepler 22?

Meteoritul: Să continui să plutesc în spaţiu sau să dau peste extratereştri?

Gaura neagră: Să mă expandez cât să înghit meteoritul, extratereştrii sau Pământul?

Annie: Şi totuşi, galben sau albastru?!


Scris astă-vară în vreo cinci minute.

Mei Long

Păsările de lângă baltă îl sâcâiseră toată dimineaţa. Erau multe, pestriţe şi cârâiau întruna când îl vedeau. Încercase el să prindă vreo câteva, ce-i drept; dar în zborul lor haotic, erau mult prea agile pentru stângăcia lui. Se alesese numai cu o pană din coada uneia; o pană extrem de lungă, pe care nu ar fi putut-o digera oricum; foamea însă nu îl opri să încerce să o înghită.

Se făcuse deja cald, mult mai cald decât de obicei.

Dinspre baltă se auzeau orăcăieli de broaşte. Pentru el, broaştele erau tot un fel de păsări: gălăgioase, slinoase, se aruncau în apă până să le poţi prinde. Iar lui nu-i plăcea să intre în apă. Nu, nu era adâncă; era limpede ca cerul şi puteai vedea peştişorii mişunând dedesubt. Dar dedesubt, printre peştişori, erau şi peşti mari, cu fălci late, şi şopârle fioroase ce se ascundeau sub fundul apei, săreau pe neaşteptate şi înhăţau orice le apărea în cale. Pericol la fiecare pas. În plus, i s-ar fi udat penele – şi asta i-ar fi încetinit mişcările.

Renunţă, deci, să mai pândească agitaţia din apă. În schimb, îşi îndreptă atenţia spre zburătorii cu piele.

Zburătorii cu piele pluteau mult mai lin şi mai atent pe deasupra bălţii. Îşi ţineau fălcile mereu deschise, înghiţind insecte peste insecte. Vreo câţiva mai mari chiar se avântau şi prindeau peşti. Pe ăia nu-i urmări cu privirea. Pe ceilalţi însă îi fugări mult de-a lungul malului, printre ferigi şi puieţi de ginko, până când îi văzu cum fac cercuri tot mai largi şi dispar în depărtare, înspre muntele fumegând.

Se opri, răsuflând adânc. Trebuia şi astăzi, ca şi în alte zile, să se mulţumească tot cu libelule. Libelule erau destule. Iar unele erau atât de mari, că nici nu le putea înghiţi dintr-o dată. Aşadar, amiaza şi-o petrecu prinzându-le şi înfruptându-se din ele.

La un moment dat, pe când tocmai nimerise o insectă neaştaptat de mare, se produse agitaţie: zburătoarele se înălţară tot mai sus, cârâind a disperare; broaştele săriră în baltă; de undeva din desiş, se auzi un sunet prelung, înfundat. Veneau turmele la adăpat; întâi un mâncător-de-ferigi singur, mai îndrăzneţ; apoi doi; apoi trei; apoi zeci şi sute. Nesfârşiţi. Gălăgioşi. Imenşi. Zdrobind toate vietăţile neînsemnate din calea lor.
El, de-ar fi fost ceva mai în putere şi de-ar mai fi fost cu încă doi-trei ca el, ar fi putut doborî un mâncător-de-ferigi slab cu siguranţă. Dar singur fiind, trebuia să se ferească de ei; mâncătorii-de-ferigi ştiau să se apere bine; se ridicau pe picioarele scurte, groase din spate şi se prăbuşeau brusc, scoţând acelaşi sunet înfundat din cioc. Şi mai erau şi agili – deşi nu la fel de agili ca el.

Turma plecă întru totul abia când începuse să apună soarele.

Atunci ieşi şi el dintre frunzele sub care se ascunsese şi dădu un tur de recunoaştere. Seara ar fi trebuit să aducă după ea răcoare. Însă seara asta adusese şi mai multă căldură. Şi mai adusese ceva: o agitaţie printre vietăţile de sub pământ. Ieşeau toate bezmetice, alergând încotro apucau; le urmări cu interes, până când îşi înfipse gheara arcuită într-una rotundă, îmblănită. Se retrase rapid să o înfulece.
Acum era sătul; îşi găsi un ascunziş bun, la ceva distanţă de baltă. Aici era în siguranţă. Se aşeză pe pământul înfierbântat; îşi încolăci coada în jurul trupului; îşi puse apoi capul sub penele de la braţ. Adormi pe loc.
În apropiere, muntele începu să scoată flăcări; aerul se îngreunase.


 *

Peste 130 de milioane de ani mai târziu, oamenii îl găsiră în depozitele vulcanice din formaţiunea Yixian, China, păstrat în aceeaşi poziţie; şi-l denumiră Mei long – dragonul care dormitează.


Scris în iulie 2012. Pe vremea aia încă nu se publicase ştirea cum că se descoperise încă un schelet de Mei Long în aceeaşi poziţie.
Despre Mei Long

Gugu

El (sau ea, nu ştiu sigur) e Gugu. Gugu e, în mod evident, un guguştiuc (Streptopelia decaocto). Nimic neobişnuit până aici - decât că Gugu are un picior rupt.

Şi a avut un picior rupt de astă-iarnă (sau poate chiar mai mult).

Gugu trăieşte într-o zonă urbană cu destul de mulţi prădători. Câinii şi pisicile nu sunt atât de problematici; dar coţofenele da. Coţofenele (Pica pica) sunt printre cele mai deştepte animale şi atacă frecvent păsări mai mici decât ele.

Poate însă şi mai problematici pentru Gugu sunt porumbeii, din moment ce concurează pentru aceeaşi hrană (pâinea de pe pervazul oamenilor).

Deocamdată însă, Gugu se descurcă. Nu pare să aibă nicio pereche, dar supravieţuieşte.

Edit: Update cu Gugu aici!

Cărămida studentă

Era odată o Cărămidă care se gândea foarte serios la viitorul său, aşa că voia să aibă studii superioare. Într-o zi, pe când mergea la un curs de afaceri, a dat lut în nas cu proful de economie, un ins gras şi altruist care împărţea bomboane cu alcool tuturor studenţilor prezenţi la propriul curs (de obicei, nu mai mult de şase). Proful Econovici – care nu o văzuse pe Cărămidă decât la primul curs, dar o ţinuse minte datorită texturii sale poroase – o salută cu entuziasm şi scoase din geanta sa de voiaj (cu care se deplase în permanenţă oriunde) o cutie cu Suchardine de coniac.

–Poftim, păpuşă – zise el sexy, rotindu-şi cu un deget şuviţa de păr de deasupra urechii şi de dedesubtul cheliei plasată central.

Cărămida simţi cum se topeşte cu totul – atât sub puterea vocii lui Econovici, cât şi sub influenţa alcoolului. Nu era îmbrăcată decât cu o frunză de arţar – frunzele erau foarte la modă printre Materialele de Construcţii Studente – dar îi zbură cât ai zice „modul”. De ruşine însă, Cărămida împietri acolo, în holul facultăţii, sub privirile mirate ale lui Econovici.

–Ei, tot aveam nevoie de ceva cu care să umplu golul care mi-a apărut în peretele de la baie – zise proful, ridicând din umeri.

Şi o zidi la el acasă, unde Cărămida rămase pe vecie, nemaicontinuându-şi vreodată studiile. 

Scris la un curs de perspectivă, bazat pe următoarele prompturi:

altruist
afaceri
cărămidă
păpuşă
gras
curs
frunză 

Spider!

Într-o zi, şeful m-a prins jucând Spider Solitaire dificultate maximă, în loc să implementez noile coduri.

–Dă-mi cinci motive logice şi valide pentru care acest joc este necesar unui om de vârsta, statutul şi experienţa ta şi am să trec cu vederea gafa – zise el.

Mi-am dat scaunul mai în spate, am tras aer în piept şi mi-am început cu forţă discursul:

–În primul şi în primul rând, Spider Solitaire necesită o mare virtute pe care omul societăţii contemporane întâmpină dificultăţi majore în a o cultiva – şi anume răbdarea. Spider este, în esenţă, un joc al încrâncenării şi încăpăţănării. Numai cineva cu adevărat ambiţios poate să se ţină de un joc cu patru semne până la capăt.

În al doilea rând, jucând Spider Solitaire, o să te loveşti inevitabil de teoria universurilor paralele. Dacă schimbi o singură mutare, se va schimba tot jocul. Cinciul de romb pe un şase de treflă nu are aceeaşi valoare ca cinciul de inimă roşie pe acelaşi şase. În plus, Spider te forţează să iei în considerare consecinţele tuturor mutărilor posibile înainte de a face una. Altfel nu o vei putea alege niciodată pe cea bună – ceea ce omul modern nu prea pare să-şi fi implementat bine în gândire.

Un al treilea motiv este că Spider Solitaire se bazează pe ideea de perfecţionare. Niciun joc de dificultate maximă nu se poate rezolva cap-coadă fără să îţi ştergi ultimele mutări şi să revii la cele de dinainte. E ca şi cum ţi-ai edita calea vieţii: odată ce ai văzut consecinţele unei fapte eronate, din experienţă ştii să alegi o cu totul alt fel de acţiune într-o situaţie asemănătoare. Eviţi, aşadar, să ajungi din nou la vechiul dead end.

În al patrulea rând, nu toate jocurile de Spider Solitaire se pot rezolva. Există cazuri în care mutările sunt imposibile – spre exemplu, dacă obţii numai cărţi de aceeaşi paritate la ultima tură. Jucând multe jocuri, vei ajunge să înveţi când trebuie renunţat şi când nu. Extrem de puţine cazuri sunt, cu adevărat, de necâştigat, la fel cum şi în viaţă, puţine acţiuni nu duc la absolut nimic. Trebuie însă să înveţi când să cedezi şi să o iei de la capăt.

Şi, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă lecţie de viaţă din Spider Solitaire este că o mutare eficientă pe termen lung cere sacrificii pe termen scurt. Va trebui să îţi aglomerezi toate cărţile pe numai câteva şiruri, blocând crearea imediată a unui pachet numai de o culoare; aşa o să eliberezi o poziţie eficientă, de care să te poţi folosi pentru a stabili ordinea care să ducă la succes. În mod analog, trebuie nu să ai scopuri mici, ci unul mare, spre care să tinzi chiar dacă temporar îţi vei sufoca ambiţiile de moment. Şi asta pentru că, odată ce îţi deschizi calea spre scopul final, vei putea rezolva şi treburile mărunte pe parcurs.

*

A doua zi, toată lumea din birou se juca Spider Solitaire în patru culori.

Linia (în)frântă

A fost odată ca niciodată o Linie frântă care dorea să fie dinamică. Atât de dinamică voia să ajungă, încât să poată să se unduiască din centrul spre colţul paginii, ca un cablu de telefon din anii '90. Pentru asta, şi-a propus să înveţe să sară, aşa că şi-a căutat drept mentor o broască.

Din nefericire, din cauza unor neînţelegeri cladistice, cuvântul „broască” ajunsese să denumească, pe lângă un ordin întreg al amfibienilor (la care se adăuga şi omonimia prin care se desemna un oarece element de tâmplărie) şi un ordin întreg de reptile: broaştele ţestoase. Iar Linia, nefiind un zoolog, nimerise la o asemenea broască – şi încă una bătrână de 113 ani, 6 luni, 3 săptămână şi 4 zile!

–Stimată doamnă – zise Linia zigzagându-se cât putea de politicos – îmi puteţi explica şi mie cum se sare?

Ţestoasa căscă adând, se mişcă un milimetru la stânga, ridică puţin pielea de deasupra ochiului drept şi zise:

–Să sari! Să sari! Mare brânză, să sari! Nu ăsta e răspunsul vieţii! Răspunsul vieţii este să stai!

Dezamăgită, Linia aşteptă şi aşteptă un nou sfat, dar Ţestoasa adormise deja. Şi dormea atât de adânc, încât sforăiturile sale îi transmiteau expiraţia la viteza de 45km/h, viteză la care Linia fu luată pe sus, transportată deasupra înălţimii privirii de 1.75 m de la care se construieşte o perspectivă în mod uzual la Facultatea de Arhitectură şi, în sfârşit, izbită de trunchiul metalic al unui stâlp de iluminat cu LEDuri.

–Nu mi-am dorit decât să fiu şi eu sinuoasă şi frumoasă – oftă Linia, făcându-se bucăţi.

Şi se scurse pe asfalt într-o masă amorfă, unduitoare şi nedorită, cum e caimacul dintr-o cană cu lapte în care vrei să pui cereale Chocapic dimineaţa la micul dejun.

Scrisă la un curs de perspectivă, bazându-mă pe următoarele prompturi:

brânză
broască
caimac
sare
linie

Ploaie, flori şi icşi

Cantitatea de apă de ploaie pe metru pătrat depăşeşte 20 de litri – nu că numărul ar avea vreo relevanţă. Decât că – printr-o soartă a ironiei sau o ironie a sorţii, care nu ştiu exact – coincide în perfectă concordanţă cu ce mi-a zis ea dimineaţă, după ce s-a uitat la meteo şi mi-a aruncat umbrela în braţe.

–N-am nevoie să car umbrelă – ţin minte că i-am zis – nu mă udă pe mine doi stropi; – replică la care ea m-a avertizat cu un „Faci ce vrei”, şi ce am vrut am făcut.

Acum sunt leoarcă şi sictiresc prospectul întoarcerii acasă, unde o să aud criticile ei referitoare la cum fiecare dintre cei doi stropi incorporează un volum de zece litri. Clar, sunt un om terminat; trebuie neapărat să găsesc o cale să o distrag de la dez-terminarea mea.

Intru într-o florărie. Apare vânzătoarea – scundă, rotundă, roşcată, cu ochelari şi halat alb; probabil că Dexter a încercat un experiment de schimbare a sexului în laboratorul lui.

–Vă ajut cu ceva, domnu'? mă întreabă ea pe un ton tocilar, dându-se la mine; îi murmur un „deocamdată doar mă uitam”.

Şi chiar mă uit şi analizez specimenele regnului Plantae prezente; toate cunoştinţele mele referitoare la ele se reduc la biologia de clasa a V-a învăţată cu vreo două decenii în urmă, sub teroarea unei anumite profesoare pătrăţoase Lighean.

Cinci secunde şi mă declar învins.

–Vreau să cumpăr o floare – îi zic vânzătoarei.

Dexterina, către sine: „Şi eu care credeam că a venit pentru piele de elefant!”; către mine: „În ce scop?”.

–Tre' să fac un cadou.

–Cui, dacă nu vă supăraţi?

–Neveste-mii.

–Sunteţi cu ea de mult timp?

–De trei ani.

Către sine, Dexterina: „Săraca!”; către mine apoi:

–Şi cam ce flori îi plac?

–Cât mai florale posibil!

–V-a vorbit vreodată de vreo preferinţă?

–Probabil, dar cred că am o tentă de Alzheimer.

–V-aţi gândit măcar vreodată că e o informaţie destul de importantă să o stocaţi în memoria de lungă durată?

–Nu, de ce ar avea vreo semnificaţie?!

–Ruşine să vă fie!

Dexterinei îi e milă de mine. Îmi trag nasul afectat.

–Acasă aveţi flori? mă întreabă.

–N-am.

–Niciuna niciuna?

–Am plante, dar nu plante cu flori.

–Plante verzi, de birou, atunci, da?

–Că doar n-or fi albastre de lustră!

–Ştiţi ce? Eu zic mai bine să-i luaţi un buchet de trandafiri roşii! Vă dau la el şi o fundă elegantă, roz, cu striaţii.

–Doamne ia-mă, am oroare de ţepi!

–De garoafe atunci? Avem de toate culorile–

–Ălea ce sunt? zic, arătând cu degetul înspre nişte flori mirositoare rău.

–Frezii! Să vă dau un buchet?

–Nu, neveste-mii nu-i plac florile la buchet, nu ştiu de ce. Pune-le în ghiveci!

–Domnu', n-are rost să le pun aşa. Deja sunt tăiate, se usucă!

Frate, ce mă oboseşte Dexterina asta! Mă îndrept spre un raft cu îngrăşământ cu un X pe el.

–Ăsta cât e?

–20 de lei.

–Aşa scuuump?! Florăria asta nu ştie că e criză?

–Florăria noastră NU abordează măsuri economice anti-ciclice.

–Îl iau, atunci! Poftim banii.

–Vă dau şi fundă la sticlă?

–Da, albastru de metil cu picăţele.

Dexterina produce materialul cerut. Colectez cadoul, mulţumit.

–Salută pe DeeDee din partea mea! zic; şi ies în ploaie.

Ea mă aşteapă dându-şi ochii peste cap la semafor, cu o umbrelă în plus. Îmi revendic drepturile şi trec în stânga ei.

–Ţi-am luat ceva, să ştii! – şi îi dau cadoul.

–Mulţumescu-ţi pentru gest, dragule; şi ce mă fac cu acest ceva?

–Îngrăşământ pentru plante! Nu zici tu mereu că vrei să fie mari şi verzi?

–Nu e îngrăşământ, e otravă contra păduchilor de muşcate.

–Cum?! De unde şi până unde?

–Are un X mare pe etichetă, vezi? X-ul ăla înseamnă moarte.

Oftez profund; niciodată nu fac ce trebuie.

–Deşi – continuă ea, ignorându-mi dezamăgirea – o s-o păstrez pentru data viitoare când pleci fără umbrelă.

Data viitoare o să mă documentez din timp să aflu ce flori îi plac.

Scrisa in aprilie 2010.