Pe principiul „nu vorbi până nu ai cântărit bine ce ai de zis", mai întâi şi mai întâi găsisem necesar să mă documentez pe seama lui. Din păcate, gurile rele ale satului nu erau tocmai o sursă obiectivă. Ce putusem deduce eu cu greu, dar şi cu acurateţe din tot ce auzisem erau următoarele:
–numele şi prenumele doctoraşului nu numai că erau stranii, dar alcătuiau şi un palindrom: Iaviri Irivai;
–era în primul lui an de rezidenţiat aici în [...]; aparent trebuise să fie trimis în alt sat ceva mai civilizat, dar cineva cu pile îi luase locul;
–avusese de luptat de partea inovaţiilor în medicină contra superstiţiilor şi prejudecăţiilor promovate de medicul oficial al comunei, un doctor gri-gri de vreo şaizeci de ani, sub al cărui protectorat se afla el, dar care, din păcate, îl punea numai la treburi sub studiile sale.
La ăstea se adăugau observaţiile mele de la distanţă cu privire la el:
–tindea la (dar cred că avea sub) înălţimea de doi metri;
–era curat şi îngrijit, dar nu inspira deloc încrederea de doctor – probabil din falsa impresie de atitudine rebelă, sugerată de părul ceva mai lung, prins în coadă;
–era mult prea tânăr şi inteligent pentru colţul ăsta bătrân şi uitat de lume.
Per ansamblu, Iaviri Irivai avea, totuşi, un avantaj suprem în ochii mei: era un om din exterior, cineva cu care puteai să vorbeşti despre univers în general. Regulile subconştiente umane spun însă aşa: doi oameni străini total unul faţă de celălalt nu se întind la taclale din senin; trebuie să-şi câştige unul altuia respectul şi încrederea. Ori tocmai în misiunea asta pornisem eu.
Meditasem mult sub ce pretext de boală să-i cer ajutorul doctoraşului; atât de mult, încât simţisem nevoia să mă izbesc cu palma de frunte în momentul în care realizasem cât de naturală şi la îndemână îmi era scuza. Poate că nu aveam, totuşi, o maladie mortală; dar nici nu puteam spune că nu constituia o problemă.
Biroul doctoraşului – pentru că era un birou aparţinând vechii gări, cu pat şi cu pretenţie de improvizaţie de spital – era aproape gol, cu excepţia unor cutii cu fiole de medicamente şi a unor aparate medicale rudimentare. M-am aşezat comod pe pat, picior peste picior, în timp ce Iaviri Irivai îmi cerea scuze că marele doctor gri-gri nu era prezent şi că el trebuia să suplinească. Nu-i nimic, i-am zis eu, din moment ce nu pe el îl căutam; I.I. însă, alb imaculat în halatul medical şi aparent foarte grijuliu şi metodic, deschise o condică în faţa mea, mormăind nemulţumit ca sunt printre ultimii oameni din sat neînregistraţi în baza de date.
–Numele? mă întrebă el, oferindu-mi o cutie cu bomboane mentolate (pe care am refuzat-o).
–Jinzo Tamu.
–Data de naştere?
–16 iulie 1900 atâtzeci şi atât.
Scazi trei mii de ani din asta şi chiar obţii adevărata mea dată de naştere.
Sigur că nu puteam să-i spun doctoraşului despre vârsta mea trimilenară; şi-ar fi pierdut total încrederea şi aşa minimală în mine. Aşa că l-am lăsat cu impresia eronată, dar justificabilă; şi m-am supus testelor lui de suprafaţă cu scopul de a vedea dacă am lipsuri ceva (îmi trebuia mai mult calciu, cică).
–Am să te trec pe fişa medicală că eşti complet sănătoasă, Jinzo – îmi zâmbi Iaviri Irivai cu zâmbetul tipic de cadru medical, de undeva de peste o jumătate de metru deasupra mea.
Oricât de mult îmi doream eu o oarecare apropiere, nu m-am putut abţine să nu mă strâmb la auzul numelui meu mic rostit cu atâta nonşalanţă de cineva atât de tânăr; dar realizam că eu, în ochii lui, păream şi mai tânără decât el; aşa că m-am hotărât să-i răspund cu aceeaşi monedă.
–Domnule Iaviri –pot să-ţi spun aşa, da? Sau ai vreun diminutiv, vreo poreclă utilizabilă?
–Majoritatea îmi spun Iri – continuă el, cu zâmbetul amabil, fals şi prostesc.
–Atunci eu o să-ţi spun Iavi, ca să fiu pe dos faţă de majoritate. Bun, domnule Iavi; cred că există, totuşi, o problemă majoră cu mine.
–Problemă? îşi coborî el colţul drept al gurii, abia perceptabil.
Se părea că în viziunea lui – la fel ca în viziunea tuturor din sat – cineva atât de pitic şi de viguros ca mine nici măcar nu intra în categoria oamenilor care pot să aibă probleme.
M-am simţit relativ ofensată.
–Da, problemă. Asta dacă nu cumva insomnia cronică nu mai e o problemă şi eu nu ştiu.
Iaviri Irivai – care purta ochelari de citit – şi-i dădu jos şi şi-i aşeză pe birou; apoi veni şi se puse ciuci în faţa mea, luându-mă de mâini şi privindu-mă ca pe un copil răzgâiat.
–Ştii măcar ce e insomnia cronică, Jinzo, de sari la concluziile ăstea?
–Păi să vedem. E al treilea şi cel mai grav tip de insomnie; durează cel puţin o lună. Se poate manifesta prin oboseală mintală, fizică sau, din contră, printr-o stare de alertă accentuată. Uneori cel care suferă de insomnie din asta poate să vadă dublu, triplu sau, eu ştiu, în reluare şi cu halucinaţii. Da, cred că ştiu ce e insomnia cronică.
Zâmbetul pieri cu desăvârşite de pe chipul doctoraşului; se părea că îmi spusesem poezia bine.
–Suferi cumva de simptomele enumerate? Pentru că mie nu-mi pari deloc insomniacă – oftă el.
Am chicotit răutăcios; se vedea că I.I. încă nu avea suficientă experienţă în domeniu, încât să evite să pronunţe un verdict bazat numai pe păreri şi impresii.
–Hai să fim profesionali, ce naiba! am tuşit eu afectată. Dacă e să mergem pe „eu cred" şi „mie mi se pare", păi nici tu nu-mi arăţi mie a doctor, dar eşti.
–Şi cum ar trebui să arate un doctor?
–Să aibă un stetoscop pe care să-l folosească indiferent de pacient sau de boală – am stereotipizat eu în batjocură, întorcându-mi capul într-o parte, plictisită.
Se părea că-l supraapreciasem pe Iavi ăsta.
–S-a rezolvat! zise el şi, în mod incredibil, veni la mine echipat full, cu instrumentul în cauză cu tot. Acum să ne întoarcem la subiect. Ce simptome ai manifestat, de ai ajuns la concluzia că ai insomnie cronică?
–Unu: nu sunt în stare să adorm. Doi: situaţia asta ţine de ani buni, nici eu nu-mi mai amintesc de când.
Ceea ce era adevărat: de câteva secole mă luptam cu problema.
Se părea însă că doctoraşului iar nu-i convenea treaba.
–Am impresia că te contrazici – medită el, scărpinându-şi barba. Nu poţi să dormi sau nu poţi să adormi?
–Nu e tot aia?
–Ceea ce vreau să ştiu e: o dată ce ai adormit, dormi destul?
Am stat să mă gândesc vreo câteva secunde până să îi răspund.
–De obicei somnul durează cu jumătăţile de oră. Din când în când, ţine şi zece-unsprezece ore.
–Zece-unsprezece ore... asta nu e de bine.
Mă întrebam dacă avea să-mi ţină predica aia cu „opt ore fix".
–Ia spune-mi, Jinzo, vise ai?
–Nu mi le amintesc.
–Te doare ceva când stai întinsă pe pat?
–Poate în dos de omenire, dar altceva nu cred.
–Mănânci suficient?
–...cel puţin o dată pe zi supă.
–Oh! Supă serioasă, cu morcovi cu tot?
–Cu morcovi, dar ce...
–Doar o preferinţă personală – îmi zâmbi Iavi, amuzat de el însuşi.
Mă plictiseam; era cazul să plec. Deja mă ridicasem.
–Păi, eu venisem numai pentru nişte somnifere. Dacă nu ai autoritatea să mi le prescrii sau dacă nu sunt disponibile cumva pe aici –ceea ce e mai mult ca sigur, nimeni n-are nimic prin pustietăţile ăstea– atunci eu o să mă duc–
–Stai jos, Jinzo. Nu cred că e cazul să-ţi prescriu aşa ceva – chiar dacă dispun de câteva doze de Valium.
M-am strâmbat vizibil din nas, în timp ce doctorul Iaviri Irivai îmi făcu semn să mă aşez şi se propti cu spatele de uşă şi cu braţele încrucişate pe piept – de parcă îmi bloca intenţionat ieşirea.
Mi-am aruncat involuntar privirea asupra geamurilor, simţindu-mă asemenea lupului în cuşcă la zoo; gestul însă nu scăpă neobservat.
–Se deschid numai pe acolo pe sus, sunt ca geamurile de tren, doar a fost gară înainte clădirea asta – zâmbi Iavi, de data asta cu tot cu încreţituri la ochi. Şi să-ţi pui un scaun şi nu cred că ajungi la mâner.
Mda – bine că avea el doi metri şi eu doar unul şi jumătate.
–Jinzo, Jinzo. Ţi-e cumva frică să te duci să te culci? Ai vreo amintire care te bântuie?
–Nu e psihologică treaba, dacă asta insinuezi. Ţi-am spus, în cazul în care visez, nu ţin minte nimic. Cel mult, recunosc, mă pun în pat şi durează ore întregi până reuşesc să adorm, timp în care mă sucesc pe toate părţile cu gândurile mele.
–... ce fel de gânduri?
Să-l mint în privinţa lor? N-avea rost.
–Despre viaţă şi moarte, în general. De exemplu, dacă oamenii ar fi nemuritori, ce crezi că s-ar întâmpla cu omenirea?
A durat aproape un minut până mi-am primit răspunsul de la un Iavi gânditor.
–Probabil haos general şi o suprapopulare?
–Şi război civil între tineri şi bătrâni, da. Dar nu la asta mă refeream. Dacă, să zicem, oamenii ar fi capabili să trăiască milioane de ani...
–Milioane de ani... – mă privi I.I. neîncrezător.
–Dacă nu chiar miliarde – şi planeta ar ajunge la epuizare şi s-ar autodistruge, sau ar fi distrusă de catastrofe naturale gen comete – atunci ce ar face oamenii? S-ar pierde într-un void temporal şi spaţial pentru eternitate? Ar mai avea mintea întreagă? Ar mai percepe ei înşişi că mai există?
Iavi se uită la mine cu o expresie tâmpă – se părea că îl chinuisem prea tare pe bietul băiat.
–Uau, uau şi uau iarăşi! De ce au gândurile tale tendinţa naturală să se îndrepte în direcţia asta?
–Doar o preferinţă personală – i-am întors eu moneda.
Tăcere scurtă. Apoi:
–Ţi-ar plăcea să ai nemurirea?
Am oftat exasperată; auzisem întrebarea asta de atâtea ori.
–Nu, nu şi nu iarăşi! Nemurirea ar fi extrem de naşpa, mai ales dacă aş suferi de insomnii ca ăstea.
Ceea ce, practic, se şi întâmpla.
–Mda, în legătură cu asta.
Iaviri Irivai se reîntoarse la birou, aşezându-se incomod din cauza halatului scurt pentru el şi privindu-mă la aceeaşi înălţime. În mod normal, gestul de a fi privit de la aceeaşi înălţime îmi plăcea extraordinar de mult – dar parcă azi mă enerva.
–Recunosc că nu sunt expert în domeniu, nici pe departe. Nu știu prea multe despre somn și insomnie, așa că ar fi absurd să îți dau un diagnostic până nu mă documentez suficient. Asta nu înseamnă că nu te pot ajuta. Am să mă interesez cât pot eu de mult şi promit că, dacă nu găsesc o cale spre însănătoşire completă, tot o să găsesc o cale spre ameliorare. Între timp...
Şi Iavi scoase un carneţel şi un pix dintr-un sertar al biroului.
–Vreau să aflăm cât mai multe informaţii despre situaţie. Te rog să-mi scrii aici tot orarul tău legat de somn. La ce oră te-ai dus să te culci, la ce oră estimezi că ai adormit, cât estimezi că ai dormit, dacă ai mai stat în pat după ce te-ai trezit, dacă ai avut vise–
L-am întrerupt cu o mişcare a mâinii.
–La ce oră ar trebui să mă duc să mă culc?
–Tocmai ăsta e paradoxul: nu vreau să-mi urmezi un nou orar, vreau să mi-l urmezi pe al tău de până acum, fără să schimbi ceva. Dacă beai cafea, bea în continuare. Dacă beai alcool, bea în continuare. Dacă stai în pat zece ore până adormi, stai în continuare. Notiţele ăstea sunt ca să te observ şi să trag o concluzie, nu să influenţez concluzia.
–Pare plauzibil – am zis admirativ. Eşti un om prudent, Iavi; văd că nu-ţi place să sari direct la farfuria cu friptură.
Am depistat aceeaşi mişcare neplăcută în colţul drept al gurii doctoraşului.
–Cel mai grav în medicină e un diagnostic eronat.
Mă ridicasem iar să plec.
–Dacă zici tu; în cât timp să mai trec pe aici?
–Două săptămâni – răspunse Iaviri Irivai prompt.
L-am salutat şi m-am tirat, cu carneţel şi pix cu tot.
*
M-am întors în biroul doctorului nu în două săptămâni, ci în una – atât de rău mă plictisisem.
–Nu am încă data suficiente. Să nu care cumva să întrerupi studiul la jumate.
Şi Iaviri Irivai mă dădu efectiv afară din cameră.
Abia a doua zi am aflat că avusese o zi groaznică, în care trebuise să facă masaj terapeutic unor babe din sat care aveau probleme cu cocoaşa şi coloana.
L-am iertat pentru asta.
A treia mea vizită la „spitalul" satului se dovedi însă şi mai enervantă.
–Asta cu siguranţă nu este insomnie cronică. Am anumite suspiciuni legate de ce ar putea fi, dar trebuie să mai analizez puţin orarul până să-mi pot confirma teoriile.
M-am uitat la doctorul Iavi oarecum exasperată.
–Nu mă interesează ce e şi cu ce se mănâncă, tot ce vreau e să o tratez. Îmi dai somniferele ălea sau tre' să mă duc pân' la oraş să cumpăr de acolo?
–Nici una, nici alta! strâmbă doctoraşul din nas. Ştii, Jinzo, înainte să încep să studiez la uni medicină, mi-a zis mie o vecină că, după ea, asta ar fi cea mai grea carieră. Am întrebat-o dacă nu s-ar simţi împlinită să-i ajute pe oameni, la care ea mi-a răspuns: „Da, dar asta numai dacă vor şi ei să contribuie la ajutare. Gândeşte-te însă numai câţi inconştienţi o să vină la tine la cabinet, să-ţi ceară tratamente pe care nu o să le urmeze vreodată şi apoi să dea vina pe tine că nu s-au vindecat." Cred că acum încep să pricep la ce se referea. Jinzo, nu sunt vindecător magic şi nici n-aş putea fi; nu veni la mine aşteptându-te să-ţi dau două pastile şi să-ţi treacă. Asta nu pot face. Problema ta este mult mai gravă de atât şi am vaga impresie cum că te complaci în ea, gen „Hai că nu e chiar aşa rău". S-ar putea să mă înşel, dar eu cred că are rădăcini din ordinul psihologicului.
–S-ar putea să mă înşel – l-am citat – dar cred că sunt perfect întreagă la minte.
–Şi nici n-am zis că nu eşti. Dar răspunde-mi şi mie la o curiozitate: cu ce te ocupi ca să-ţi câştigi existenţa, Jinzo?
–Nu duc lipsă de bani, dacă asta insinuezi.
–Nici pe departe. Dar – după câte mi-am dat eu seama despre viaţă – fiecare om trebuie să aducă o contribuţie pentru a primi ceva. Asta se poate realiza pe două căi: ori munceşti tu pentru tine – ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor – ori îţi munceşte altcineva şi partea ta – fie pentru că ţie nu ţi se dă şansa... fie pentru că tu nu eşti în stare să contribui cu nimic. Tu din care categorie faci parte?
Ce frumooos! Stăteam acolo ca toanta, în timp ce cineva cu nici 1% din experienţa mea de viaţă îmi făcea morală.
–Ştii ce? fredonă doctorul Irivai, brusc iluminat. Îl ştii doar pe nea Timică. Roagă-l să-ţi facă o sapă pe măsura ta.
–Pentru?
–Pentru–
Şi Iavi scoase dintr-un sertar un ziar înfăşurat cu ceva zdrăngănitor înăuntru.
–Pune şi tu seminţele astea în pământ. Le-am primit când am venit aici, dar eu nu am timp să mă ocup de ele. Ţi le dau ţie să le creşti şi să le îngrijeşti.
–Nu văd rostul unei grădini de legume.
–O să-l vezi când o să mănânci morcovi şi cartofi.
–E prea mare efortul pentru un rezultat prea nesemnificativ.
–O să apreciezi munca atunci când o să strângi roşiile în mână.
–Legumele nu se seamănă în mijlocul lui iulie.
–Sunt soiuri mai de toamnă ăstea.
–Uite, nu vreau şi gata.
Doctorul clătină dezamăgit din cap.
–Jinzo, ştii de ce îţi dădeam misiunea asta? Avea foarte mult de a face cu starea ta curentă. Două dintre cauzele majore pentru care nu poţi dormi sunt lipsa unei rutine şi lipsa efortului fizic. Speram ca prin lucrul zilnic în grădină să poţi să treci peste asta.
Lovitură sub centură.
–O să le iau atunci – am zis, cu mândria totalmente rănită.
Şi m-am despărţit de spital şi de Iaviri Irivai în termeni buni, neuitând să îi dau câteva puncte în plus pe scara valorilor celui din urmă.
*
–Hai salutare, Jinzo.
Era rândul meu să mă strâmb abia perceptibil din colţul gurii. Orice m-ar fi indispus în ziua aia şi cu atât mai mult vizita doctoraşului, total neanunţată.
Era într-o joi, ora 11:23 dimineaţa, şi eu abia mă trezisem şi apucasem să mă schimb de pijama. Starea mea curentă îmi era complet enervantă şi asta din mai multe motive:
1.Cred că erau vreo cincizeci de grade la mine în casă.
2.Iar aveam o durere de cap îngrozitoare.
3.Pe periuţa mea de dinţi apăruse un păianjen peste noapte.
Prin urmare, numai de cineva academic, serios şi încăpăţânat nu aveam eu chef în momentul ăla.
Iavi însă nu-mi observă indispoziţia. Sau dacă o observă, o trată cât se poate de fără tact şi ignorant.
–Hai să trec direct la subiect – zise el, zumzăind binedispus şi autoinvitându-se la mine în sufragerie. Cred că am reuşit să-ţi identific problema. Am nevoie însă de nişte confirmări. E adevărat că astăzi te-ai trezit cândva între 9 şi 11?
–La 10:44 – am răspuns, deschizând nişte geamuri şi încercând să ascund o parte din dezordinea care dădea pe afară.
–Perfect! Şi al doilea lucru: vreau să mă duci la tine în dormitor.
–Cam direct, nu crezi? am ridicat de o sprânceană, îndesând hârtiile şi pixurile de pe măsuţă sub un mileu.
–E numai în scopuri ştiinţifice – mă lămuri Iavi, nelăsându-se perturbat de insinuarea mea.
–Fie, fie, ştiinţificule – am bombănit.
Habar nu aveam ce putea fi aşa de interes în dormitorul meu haotic, cu patul nefăcut şi cu o tavă de mâncare, cărţi, integrame şi reviste aruncate peste tot.
Doctoraşul însă fu extrem de mulţumit.
–E aşa cum mi-am imaginat, sau poate chiar mai rău – dădu el încântat cearşaful cât colo, aşezându-se pe colţul patului. Jinzo, tu nu acorzi respectul cuvenit somnului.
–Ha? mi-am căscat gura prosteşte. Ce, suntem la greci şi somnul vine sub forma lui Thanatos, sau ce?
–Hai să o luăm altfel, că nu cred că ai înţeles. Când mănânci, îi acorzi respect mâncării, nu?
–Mda, dansez de trei ori în jurul ei şi fac douăzeci şi trei de temenele până la podea – am comentat sarcastic.
–Să mă inviţi la masă, vreau o demonstraţie în direct. Ce vreau e să zic e: prepari mâncarea, ai grijă de ea, o aşezi pe o farfurie curată – în niciun caz nu mănânci de pe jos! – şi alte asemenea, nu?
–Fac treburile pe care le-ai zis numai din motive igienice.
–Bun – încuviinţă Iavi. Şi cu băutura la fel?
–Şi cu băutura la fel.
–Şi cu somnul de ce nu?
–Cum adică?
–Adică exact aşa: tu nu respecţi igiena somnului!
Şi Iavi se ridică de pe pat – înalt, energic şi impunător.
–În primul rând – lumină ziua! zise el, împingând cât colo perdelele. Ai nevoie de lumină să poţi produce hormonul fericirii şi alte asemenea substanţe folositoare. Apoi: întuneric noaptea! Nu mai sta cu veioza dată tare înainte să te culci, lumina puternică împiedică somnul, tocmai de-aia – îţi faci lumină puternică atunci când te trezeşti dimineaţa! Şi nu în ultimul rând, patul – ba nu, tot dormitorul! – trebuie folosit de acum încolo numai şi numai pentru somn! Fără mâncare, fără televizor, fără reviste, fără nimic altceva! Ai înţeles?
Tre' să recunosc – eram puţin intimidată de forţa emanată în casa mea de obicei atât de statică; aşa că am întrebat cu groază:
–Şi chiar nu am voie să fac nimic altceva – nu citit, nu scris, nu mâncat – nimic altceva în dormitor?
–Dragoste – răspunse Iavi cât se poate de nonşalant.
Am oftat a exasperare.
–Chiar crezi că o să mă ajute toate măsurile?
–Da şi nu te grăbi; nu am ajuns încă la miezul problemei.
Ne-am întors în sufragerie să discutăm sus-menţionatul miez; bineînţeles că doctoraşul se apleca incomod la fiecare cadru de uşă să nu dea cu capul.
–Deci – zise el oficial, aşezându-se în faţa măsuţei de cafea şi dând cât colo mileul sub care eu ascunsesem toate nimicurile. Îţi sună sunoscut termenul de ritm cicardian?
M-am aşezat şi eu faţă în faţă, clătinând din cap şi muşcându-mi buza cu oarecare curiozitate.
–Nu am mai auzit de el până acum, dar după denumire... circadian... circa diem... e un ritm care durează aproximativ o zi?
–Corect! aprobă Iavi, mulţumit. Vezi tu, fiecare fiinţă e programată să urmeze un anumit orar – atât în funcţie de anotimp, cât şi de perioada zilei. În cazul omului, cea mai mică unitate se reduce la 24 ore, de aici şi ritmul cicardian.
–24 ore e o convenţie veche aleasă de om în funcţie de mişcarea Pământului în jurul axei sale, de altenanţa lumină-întuneric din era curentă. Trăim în secolul XX. Avem destulă lumină prin electricitate ca să nu mai fie nevoie să ne ghidăm în funcţie de condiţiile naturale – l-am luat eu peste picior.
Doctoraşul însă nu se simţi ofensat – nici pe departe.
–Toate bune şi frumoase, Jinzo, dar nu e chiar aşa. Ai dreptate în sensul că da, lumina artificială poate schimba cu totul ritmul – cred că s-au făcut experimente pe fluturi în legătură cu asta. Pentru un om care însă urmează un orar normal, există anumite momente fixe ale zilei. La două după-amiază creierul e cel mai activ. La şase eşti cel mai somnoros. La două noaptea ai somnul cel mai profund. Nu crezi că ar fi avantajos să-ţi ghidezi activitatea în funcţie de parametrii ăştia?
Cum eu eram prea indiferentă să răspund, Irivai Iaviri continuă.
–În medicină există ceea ce se cheamă DSPS – Delayed Sleep Period Syndrome. Se referă la cei care nu pot dormi la timp, având totuşi un ritm întârziat, dar complet.
–Aaa! am exclamat, de data asta cu total interes. Şi crezi că eu sufăr de DSPS?
–Nici pe departe! oftă Iavi, rânjind încă a mulţumire. Am crezut că ai DSPS la început. Apoi ţi-am analizat orarul somnului şi am descoperit că treaba e mai complicată de atât.
–Adică?
–Adică? Jinzo, drăguţă, tu nu ai un ritm întârziat. Ai un ritm prelungit. Cele 24 de ore ale tale durează aproximativ 31. Uită-te aici, la orarul pe care mi l-ai dat.
Şi Iavi deschise carneţelul cu notiţele scrise de mine.
–Joi acum două săptămâni: te-ai dus la culcare la 7 dimineaţa. Ignorând puiul de somn de pe la zece seara, următoarea dată când te-ai culcat a fost vineri la două după-amiaza. Apoi sâmbătă la nouă seara. Apoi luni la patru dimineaţa şi aşa mai departe.
Doctoraşul continuă să vorbească; mie îmi era brusc foarte cald.
–Sigur că mi s-a părut straniu la început. Citisem de cazuri cu una, maxim două ore întârziere. Dar şapte? Nu cred că a fost vreun pacient înregistrat cu o asemenea ciudăţenie. Este straniu pentru că practic dormi mai puţin şi trăieşti mai mult, cu toate că îţi dă toată viaţa peste cap. Este straniu mai ales şi pentru că eşti atât de tânără; o întârziere de tipul ăsteia ar fi de aşteptat de la cineva mult mai în vârstă.
–Poftim? m-am înecat eu cu aer. De unde şi până unde?
–E, păi ştii cum se zice. La zece ani, un an e o zecime din viaţă. La douăzeci – a douăzecea parte. La şaizeci – a şaizecea parte. Cu cât înaintezi în vârstă, percepi un an ca fiind mai rapid ca până acum şi ai nevoie de mai mulţi ca să simţi că ai trăit aceeaşi perioadă pe care ai fi simţit-o trăind un singur an în tinereţe. La fel ar fi şi cu orele. O oră la vârsta ta ar echivala cu cel puţin trei ore pentru altcineva mai bătrân cu –
–Stai, stai, stai aşa!
Nu mai eram pe scaun; dădeam ture prin sufragerie; simţeam că plutesc într-o revelaţie.
–Hai să vorbim ipotetic, Iavi. Să zicem că cineva a trăit o mi– o sută de ani. Cum ar percepe timpul?
–Probabil că mult mai rapid ca un om normal.
–Dar la o mie de ani?
–O mie? – vedeam cum doctoraşul zâmbeşte. De unde scoţi tu un individ care să trăiască o mie de ani?
–I-po-te-tic! am scuturat violent din mâini. Consideră asta un exerciţiu de imaginaţie.
–Să vedem – îşi scărpină el bărbia. Dacă aş presupune că speranţa de viaţa a unui om normal e undeva în jurul a optzeci de ani... şi pentru un om de optzeci de ani un an e 1/80 din viaţă, în timp ce pentru un om de o mie e 1/1000 din viaţă... păi, un an pentru unul de o mie ar fi cu de 1000:80=12.5 ori mai scurt decât un an pentru unul de optzeci... adică–
–Adică 365:12.5, nepunând la calcul zilele din anii bisecţi. Asta înseamnă – 3650:125, adică 3000:125=24, 650:125
625:125=5)+(50:125=0.2),
adică fix 29.2 zile, deci aproximativ o lună. Vasăzică un an din viaţa
cuiva care a trăit un mileniu e perceput ca o lună. Fain. „Prin urmare" – am gândit – „eu, care am trăit de trei ori mai mult de atât, percep un an ca zece zile. Superb, relativitate. Chiar superb."
–Ăăă... ai vreun motiv pentru care te preocupă ceva atât de straniu? chestionă doctoraşul, cu veşnicul şi enervantul surâs amabil. Nu e prima dată când aduci vorba de viaţa lungă – şi nemurirea.
–Şi nici nu o să fie ultima – l-am tăiat din scurt. Să zicem că vreau să mă documentez – ca săă, mmm, scriu o poveste. Unul dintre personaje e nemuritor. Cred că pot baza anumite aspecte din viaţa lui pe viaţa reală; şi toată discuţia cu somnul şi cu timpul mi-a adus un moment de inspiraţie.
Ca să fiu sinceră, mă gândisem cândva să-mi public nişte memorii, un jurnal ceva... apoi îmi dădusem seama că sunt prea leneşă pentru un aemenea exerciţiu. Şi, oricum, nu mai aveam memoria de altădată. Plus că ar fi fost totul prea personal.
Iaviri Irivai îmi acceptă, în mod surprinzător de natural, minciuna.
–Păi, dacă percepţia timpului te încurcă, n-ai decât să întorci ceasul cu câteva ore înainte.
–Poftim?
–Personajul tău ar putea fi normal, să zicem, dacă la fiecare sută de ani şi-ar regla ritmul cicardian de la 24+ ore la 24. Nu crezi?
–Ah. Da. – am murmurat vag.
Era ceva adevăr în asta. Nu, nu îmi pregătisem la fiecare secol un program de reabilitare, nici pe departe; dar constatasem şi eu că, de fiecare dată când muream şi o luam de la capăt, somnul meu se regla în conformitate cu orarul de douăzeci şi patru de ore.
–Ştii... – ridică din sprâncene doctoraşul, în timp ce se juca inconştient cu rama de la ochelari. Cred că m-ai indus în eroare. Sau m-am indus eu singur.
Era rândul meu să fiu perplexă.
–Păi?
–Mă întrebam de unde o să iei un om de 1000 de ani. În nicio vorbă de-a ta n-ai spus că e neapărat om.
–Şi adică ar fi o diferenţă dacă ar fi un om sau un trilobit?
–Lăsând la o parte diferenţele evidente de evoluţie, da, bineînţeles. Hai să luăm un caz mai concret. Un şoarece – trăieşte, cu noroc, vreo câţiva ani. Un elefant – câteva decenii. Aparent diferenţa e majoră, dar în realitate – ambii percep viaţa ca fiind la fel de lungă. Îţi dai seama de ce?
–Pentru că şoarecele e permanent în alertă, trăind mai intens, iar elefantul nu se grăbeşte nicăieri, neavând, în fond, prădători naturali.
Iavi scutură mâna prin aer – am dedus cu ciudă că răspunsul meu era greşit.
–Nu chiar. Ai particularizat prea mult cazurile. Ca idee, e vorba de mărime. Cu cât ceva e mai mic, cu atât percepe timpul ca fiind mai lung. O muscă, de exemplu, vede separat cele douăzeci şi cinci de cadre pe secundă când se uită la un film.
–Maaaamă, şi de câte ori am încercat să plesnesc câte o muscă fără să ştiu că nu am nicio şansă s-o nimeresc!
–Hai să ne întoarcem la şoarece. Şoarecele probabil percepe o zi ca fiind interminabil de lungă şi îşi coordonează activităţile în funcţie de percepţia asta. De aici viteza lui, reflexele rapide şi mai ales ritmul cardiac accelerat. E soarta tuturor vietăţilor mici – să ducă o existenţă alertă.
–Vietăţi mici, zici?
Mi-am dus mâna involuntar la inimă; sigur intram şi eu în categoria micilor.
Iaviri Irivai păru însă amuzat.
–Fii serioasă! Eşti, într-adevăr, foarte scundă, dar nu un caz extrem.
–Doi centimetri în minus şi ar fi fost piticism.
–Şi iarăşi mă uimesc cunoştinţele tale din domeniu. În orice caz; nu ai de ce să ai ritmul cardiac mai accelerat; din contră, ar trebui să fii elefant, nu şoarece.
–Data viitoare când vin la tine la cabinet, vreau să îmi asculţi bătăile inimii – am zis, fixându-mi în cap ideea paranoică a unei inimi anormale.
–S-a făcut, să trăiţi!
Se părea că marea seriozitate a doctoraşului se mai destinsese; cred că găsisem ceea ce urmărisem – un om cu care chiar puteam conversa.
Din păcate, când arunci o piatră în baltă, face bâldâbâc; sau pe principiul fizic al acţiunii şi reacţiunii, o dată ce apelasem la I.I. în calitate de cadru medical, era musai să mă şi vindece – chestie de care eu nu prea mai aveam chef.
–Toate bune şi frumoase, Jinzo, dar tot am rămas cu dilema fusului tău orar prelungit.
–Eh, treacă-meargă; acum că ştiu de ce sufăr – ce mai contează? M-ai iluminat şi îmi este de ajuns – am declarat, categoric.
–Nu vrei să ajungi şi tu la normal?
–Nu că nu vreau. Dar în afară de faptul că trebuie să mă duc la culcare cu vreo oră mai devreme în fiecare zi – chestie pe care am încercat-o de atâtea ori şi nu a mers, aşa că de ce ar merge acum – ce altceva pot să fac?
Observasem că I.I. avea uneori o expresie extrem de grijulie şi de răbdătoare, de parcă avea de-a face cu copiii mici; asta era una dintre ocaziile în care o folosea – şi sincer, mă scotea din sărite.
–E adevărat că poţi să grăbeşti somnul cu o oră – şi remediul ăsta este, de obicei, eficient. Dar nu e singurul.
–Apăi? Ce altceva îmi sugerezi?
–Apăi? mă imită el. Apăi dacă mai devreme nu merge, ce-ar fi să încerci mai târziu?
–Adică?
–Adică – în loc să te culci mai devreme cu o oră, te culci mai târziu cu una, până când într-o seară ai să ajungi la ora dorită şi ai să urmezi un orar normal de atunci încolo.
Recunosc; era prima dată când auzeam o trăsnaie ca aia. Probabil în mintea doctoraşului, dacă rămâneai prins în gheaţă, trebuia mai întâi să te scufunzi cu totul şi abia apoi să ieşi la suprafaţă întreg. Era un gen de mentalitate pe care nu o mai întâlnisem; imediat toleranţa mea pentru I.I. se transformă într-o oarecare stimă pentru competenţa lui.
–Dar e super! Super super! Cred că de un program întârziat mă pot ţine, zău!
–Mă bucur că-ţi place ideea, dar pentru orice eventualitate–
Şi doctoraşul îmi înmână înapoi carnetul meu de somnologie.
–Ţi-am făcut un nou orar acolo; ţine-te de el cât poţi de mult.
–Mă ţin, promit. Merită să mă ţin. Dar mi se pare extraordinar! L-ai scris încă dinainte să mă vizitezi. Erai aşa sigur că o să fiu de acord să-l urmez?
–De obicei nu mă refuză lumea dacă îi aduc argumente raţionale–
–Dacă ai ştii lumea mai bine! am fluierat, distrată.
Deseori, în cadrul unei conversaţii amicale – cum începusem eu cu doctoraşul o dată ce se limpeziseră apele – apar momente de tăcere dramatice după câte o replică importantă. Era într-unul dintre momentele ăstea de linişte când discuţia noastră a fost perturbată – de nimic altceva decât de mugetul unei vaci.
–Oho, s-a făcut deja aşa târziu? am zis, uitându-mă la încheietură fără măcar să observ cât indica ceasul. Se pare că avem vizitatori!
Şi am fugit de unde eram – pe scaunul cel mai înalt, în mijlocul sufrageriei – direct la intrare, într-un timp record.
–Salve, amica mea!
–Eee, salve! Îţi dau eu salve de nu te vezi! bombăni o Dora bronzată şi supărată, intrând în casă şi ştergându-se de praf pe veşnicii pantaloni scurţi. Ai ceva de mâncare? Mi-e o foame de moooor!
–Am o supa deliciosa, dar nu ţi-o dau până nu îmi spui cu cât ai progresat azi în domeniul nobil al învăţării–
–Ce învăţat? Ce domeniu? Tâmpita de Joiana 0.02 iar a fugit de mine la cinci kilometri depărtare. Ştii cât m-am chinuit s-o aduc înapoi?!
–Mda, mi se părea mie că e în formă! am chicotit, în timp ce mă holbam pe geam la vaca legată de nucul de la poartă.
–Frate, dar nu mai suport! Mi s-a luat! Gata! De ce trebuie să-mi pierd tinereţea, vitalitatea şi răbdarea stând de fundul unei vaci? Parcă n-aş fi în stare să fac şi eu ceva mai inteligent – aaa, salve, dom' doctor!
I-am aruncat Dorei o privire ironică, gen „Lui îi spui „salve" şi mie nu!"-
–Nu ştiam că sunteţi în vizită, dacă aş fi avut habar, mi-aş fi cenzurat plângerile cât de cât! continuă Dora, salutând milităreşte. Nu-i frumos să te dezlănţui aşa de faţă cu oamenii citiţi!
„Dezlănţuirea" de care vorbea nu era mare brânză, considerând personalitatea Dorei per total. Iavi însă păru încurcat de scuza inutilă, aşa că murmură el însuşi o scuză:
–De fapt, eu tocmai plecam.
–Ce-ai aaaaia?! am sărit şi eu, şi Dora, apucându-l fiecare de câte un braţ şi târându-l la unison până în bucătărie (bietul băiat era prea şocat ca să se mai împotrivească).
–Trebuie să stai la masă! l-am împins eu pe un scaun.
–Este magnificum! tună Dora înfocată, fără nicio legătură cu contextul.
–Avem supă! Supă cu morcovi, cum îţi place ţie!
–Dar eram în pauză – şi s-a cam terminat – pufăi Iavi, cu o voce minusculă.
–Aaa? Pauză? Pauză de masă, ai? Păi chiar nu are sens o pauză de masă fără vreo masă!
I.I.gemu învins; eu şi Dora băturăm palma învingătoare.
*
Abia peste o săptămână, reflectând la după-amiaza asta, mi-am dat seama că ei amândoi – Dora şi Iavi – erau singurii în pustietatea asta cărora chiar le apreciasem compania; prin urmare, trebuia să îi preţuiesc suficient de mult încât să vină de la sine să îmi alunge plictiseala şi singurătatea.
Scrisă prin 2011
Altă poveste cu Jinzo: http://maribranzeinc.blogspot.ro/2013/02/zmeul-zmeelor.html
