Pe sit

Trei studenţi de-arhitectură
- Toţi înalţi, cu mutră dură -
Sus pe gard s-au căţărat
Şi cu iphoneu'-au pozat
Panorame şi-un vecin
De la situl cel divin.

Iar un el şi-o ea, trecând,
S-au oprit, tot întrebând
Ce capteaz-acolo, frate,
Prin clickuri de aparate.
Curios el, mai din fire:
"Mă sui s-arunc o privire!';

Zise-apoi, indiferent,
Coborându-se atent:
"E-un teren, un gard şi-o pânză;
Nu se-ntâmplă mare brânză."

Sala "Freşcelor"

E ger în Sala "Freşcelor";
Popoul îţi îngheaţă.
E ger în Sala "Freşcelor",
Student lipsit de viaţă.

Degeaba-ncerci tu să asculţi
Cum cursul lent se scurge;
Din mână-n mână pixu'-ţi muţi
Căci somnul te ajunge.

Şi tot degeaba te uiţi tâmp
La ce se proiectează;
Sunt dungi şi puncte pe un câmp
Ce nu se corelează.

Şi totu'-i lung şi plicticos
Şi de nimic nu-ţi pasă;
Tresari de-un tremur friguros -
"De ce n-am stat acasă?"

Apocalipsa. Poveste scrisă de un arhitect

            Porumbelul de culoarea gips-cartonului ateriză pe glaful exterior din plăci ceramice cu mozaic şi începu să piuie. Din fericire pentru locatari, pereţii tristrat şi ferestrele calorice ofereau o izolaţie fonică suficientă, încât să nu-l poată auzi. Aceştia stăteau tolăniţi pe canapeaua din livingul de 15,98mp, organizat sub forma unui plan liber (în directă legătură cu diningul situat lângă bucătărie) şi priveau la televizor. În mod inconştient, livingul supus activităţii regulate a urmăritului unei emisiuni de divertisment cunoscute despre gătit şi servit alimente constituia nucleul familial al locatarilor. Nucleul era dublat de la fel de inconştienta, dar indubitabila percepţie a hornului care se continua dincolo de acoperiş (şi care nu era folosit niciodată) drept axis mundi. Iar în vârful lui axis mundi era situat un al doilea porumbel (de culoarea secţiunii lemnului de stejar debitat la gater şi tratat cu bachelită). Porumbelul umărea insistent pisica de pe gard, care tocmai sărise sub bolta de viţă de vie [bineînţeles că exista o boltă de viţă de vie şi o pisică pe gard. De asemenea, existau roşii în straturi. Acestea confereau atmosfera spaţiului privat exterior.]

            Trebuie precizată însă structura locuinţei, detaliu omis anterior. Locuinţa era un duplex cu structura cadru din stâlpi (secţiunea 40x40cm) şi grinzi (secţiunea 30x50cm) din beton armat cu rezistenţa betonului B300 şi armături de tip PC52. Pereţii neportanţi de închidere erau din corpuri ceramice, vată minerală şi cărămidă aparentă, iar cei de compartimentare din panouri de lemn. A, şi porumbeii fuseseră alteraţi geneic să poată produce un acid care topea majoritatea materialelor de construcţii (inclusiv armăturile PC52). Ei erau controlaţi de la distanţă de un mastermind situat într-o clădire de birouri cu structură mixtă (grinzi cu zăbrele + beton armat) şi care dorea fie sfârşitul, fie subjugarea lumii, în funcţie de ce dispoziţie îi inducea pe moment muzica dată pe shuffle de pe laptopul lui (pe care, din nefericire, nu era instalat AutoCadul. OSNAP!) În urma comenzii mastermindului (care era la fel de maleabil ca vata minerală, dar nu şi la fel de poros), un stol de 319 porumbei (prin coincidenţă, acelaşi număr ca înălţimea exprimată în metri a Chrysler Building) secţionară longitudinal, prin puterea acidului produs la infinit, locuinţa unifamilială de mai devreme. Prin secţiune, se putu observa atmosfera casei, căci, odată terminată emisiunea, fiecare membru al familiei se întorsese la activităţile sale. Astfel, tatăl era în atelierul său personal unde avea o grămadă de unelte pe pereţi şi pe masă, dar nu părea să ştie să folosească pe niciuna, mama stătea pe o treaptă şi nu dădea cu capul în grindă, copilul 1 era la birou şi copilul 2 (cel opţional unei locuinţe unifamiliale obişnuite) se băgase sub dressing (pentru că era un spaţiu adus la scara sa). Cu toţii ţipară când observară că locuinţa le fusese tăiată în două.

            Era însă prea târziu. Stolul de porumbei secţionă în curând toate locuinţele adiacente străzii principale a cartierului rezidenţial (în mod bizar, lângă prima casă apăru un A, iar lângă ultima un A’, însoţile de nişte săgeţi orientate est). Deja nu mai exista nicio scăpare. Venea apocalipsa. De vină pentru tot erau, desigur, inginerii. [Cum adică, inginerii nu au nicio legătură cu povestea asta? Orice om cu bun simţ ştie că inginerii sunt de vină pentru tot răul de pe lume. Mie aşa mi s-a spus la facultate. Nu, nu mi s-a dat nicio justificare logică. Dar toţi profesorii repetau la infinit, deci trebuie să fie adevărat.]

            [Şi cum adică, acidul ăla e prea fantezist? Imaginaţi-vă o placă de polistiren extrudat topită de nişte lipici Scotch. Exact aşa topeşte şi acidul. Sunt sigur că există vreo firmă obscură care să producă tipul ăsta de material. Este un material cu totul şi cu totul special, de care nu aţi mai auzit, şi care îmi dă mie conceptul proiectului – pardon, al poveştii. Sunt sigur că dacă găsesc numele, veţi fi cu toţii extaziaţi de proiectul – povestea, adică – la care am lucrat. Nu, nu mai trebuie să ţin cont de funcţiunea practică a materialului. Sau de estetică. Sau de cost! Atâta timp cât am conceptul. Conceptul e tot ce contează.]

            Aşadar, mastermindul le ordonă porumbeilor să atace un nou cartier rezidenţial (inclusiv cu spaţiul său public prost proiectat), însă aceştia se rezvrătiră şi secţionară clădirea de birouri în care se afla el. Scăpaţi de sub control, se înmulţiră peste măsură (ca maidanezii) şi începură să secţioneze la întâmplare şi cantitativ, făcând secţiuni care nu demonstrau nimic în plus faţa de cele existente (şi, pe deasupra, nici nu treceau prin scară). Aşa veni sfârşitul lumii. Pam pam! The end.

            [Ce vreţi să spuneţi prin „povestea e grăbită şi îi lipseşte detaliul”? Am lucrat la ea continuu ultimele 36 de ore. Nu am luat decât de trei ori pauză, să mă duc la baie! Plus că mi-a sărit cerneală în ochi şi a trebuit să chem ambulanţa. A durat foarte mult şi documentarea şi schiţarea conceptului, care mi-a fost schimbat în ultimul moment. Eu voiam să scriu romance, dar la atelier mi s-a spus că trebuie horror. Am trecut asta prin viziune proprie şi am ajuns la o distopie. A, şi am uitat să vă spun. Porumbelul simbolizează pacea, pacea care ne va topi pe toţi. Şi mai sunt multe detalii pe care pot să vi le zic! Cum, nu contează, din moment ce nu sunt scrise?! Dar eu m-am gândit la ele! Pot să vă explic! De ce să nu ţineţi cont de ceva ce nu e pe foaie? Cum, mă picaţi proiectul?! Doar am muncit la el atât de mult! Şi-am consumat trei zile numai chipsuri cu bere (care mi s-au vărsat şi pe o foaie deja terminată! Mă-sa de foaie! A trebuit să o refac de încă două ori!) Chiar nu mă treceţi? Chiar nu e bun nimic din ce am făcut? Chiar nu mai am nicio şansă? Chiar–

            Mama lor de ingineri. Ei sunt de vină că am picat eu proiectul!]

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Azi mi-a venit o idee. Cum ar descrie un arhitect lucrurile despre care nu are habar (de exemplu, porumbelul?). Ideea a mers mai departe şi am ajuns la întrebarea: cum ar scrie un arhitect o poveste? Cu o grămadă de Mincu private jokes and references, se pare.

Studentii, ca hienele...

Serengeti. În savană,
Hienele au prins o zebră.
Şi-ntr-o asonanţă funebră,
Râd şi rad orice strop de hrană.
Şacali şi un-leu stau şi îndură
Sperând la o îmbucătură...

Militari. În autogară,
Studenţii şi-au luat pachetul,
Şi-a aflat tot internetul,
C-au mâncat pân'-au dat pe-afară.
Sarmale pozate-s pe facebook,
Din priviri le-ai şi-nghiţit, năuc...


(Scris în decembrie 2011, după ce mi-am luat pachetul de la autogară.)

Dedicheişăn

Meine Liebe, meine Liebe,
Cu ochii precum amibe

Ma cherie, ma cherie,
Mereu vrei bijuterii

My honey, my honey,
Tu vrei să-mi iei chiar toţi banii?

Mi amor, mi amor,
Ai un glas de zici că mor!

Draga mea, draga mea,
Mâine ies cu-altcineva.


(Scrisă prin martie 2010 în ora de germană într-un moment de plictiseală maximală.)

Oldies: Patru taxiuri

Taxiul 1.

Mă aşez în faţă. Şoferul – un moşulică scund, amabil, aparent zâmbind pentru el însuşi.

EU: La liceul X.

ŞOFERUL (porneşte maşina şi se instalează mai comod. Îmi dau seama că e cu chef de vorbă): În ce clasă eşti?

EU: În clasa a [...]

ŞOFERUL: Oho, păi nu mai ai mult!

EU (vorbind de dragul vorbei): Nu, nu mai am mult.

ŞOFERUL: Da, chiar nu mai e mult. Uite-acuşi termini! Se duce liceul – una-două – şi apoi? Ce faci? Te măriţi?

EU (cutremurându-mă, ştiind că trebuie să urmez o facultate): NU!

ŞOFERUL (foarte convins de ce spune): Aşa te vreau! Aşa trebuie! Asta e atitudinea! (Pe un ton savant): Căsătoria e o prostie. Oamenii nu ar trebui să se căsătorească. Asta e o făcătură, inventată ca să ţină masele în frâu.

EU (mimând interesul): Mmm.

ŞOFERUL (puternic): Nu, dom'le! Nu e asta starea naturală a lucrurilor! Oamenii ar trebui să trăiască împreună şi să aibă copii aşa, fără să fie căsătoriţi. Ce, nu se pot înţelege?! El cu ea, ea cu el – mare chestie! E o prostie şi aia, că femeile nu au drepturi şi că ele trebuie să facă toată treaba prin casă. Nu, frate! Fiecare, cu drepturi egale, acolo – se implică jumi-juma în toate! Copii, curăţenie, facturi! Abia la bătrâneţe să se căsătorească, dacă vor – numai aşa, în ideea că să nu fie singuri când mor. Aşa ar fi frumos şi corect.

EU (întrerupându-i monologul): Puteţi să opriţi după semafor.

ŞOFERUL: Aaa, am şi ajuns deja, gata? Da, mulţumesc, stai să-ţi dau restul. Aşa. Promite-mi că nu o să te măriţi în următorii zece ani!

EU: Promit, promit! (Fug înspre semafor).

Taxiul 2 – opreşte la vreo 20 de metri mai în spate. Îi fac semn să vină înspre mine şi aştept – degeaba. Mă duc eu la el şi intru. Şoferul – un tip chel, cu cercel, între 25 şi 30 de ani, ascultând manele la maxim. Dau comanda şi meditez dacă să mă plâng referitor la audio – când văd cum chelul opreşte muzica din proprie iniţiativă.

ŞOFERUL (dând un telefon, pe un ton subtil): Bună, pisi.

EU (în gând): O, Doamne.

ŞOFERUL (foarte absorbit şi piţigăiat): Du du, iubi, şi iu ti iubi pi tine. Ti iubi mul mul mul di tot. Şi iu abia aştept să ti văd.

EU (urmăresc cu exasperare drumul, în timp ce chelul o ascultă pe iubi la telefon timp de vreo două minute)

ŞOFERUL (pe un ton schimbat, hotărât, mieros): Da măi pisi, daaaa, vin diseară la tine. Să mă aştepţi ştii tuuuu cuuum – că o să facem o dragoste nebună!!! – da' nu ca data trecută, când ţi-am rupt ştrampii!

EU (muşc buza şi mă prefac pentru tot restul drumului că scriu un sms)

ŞOFERUL: Stai un pic, pisi, că tre' să opresc. (Spre mine): 3 lei cincizeci.

EU (îi dau 5 lei, încă încercând să-mi păstrez o faţă neutră)

ŞOFERUL: N-am să-ţi dau rest.

EU: Nu-i nimic. (Ies alergând din taxi): BUAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!!!

Taxiul 3. Dimineaţă, cam 6 şi 25. Sunt în întârziere. Îl văd cum opreşte în faţa staţiei de taxiuri şi din el coboară o tipă. Alerg şi îl prind. Mă aşez în faţă şi dau comanda.

EU: În locul X.

ŞOFERUL (abia abţinându-se să nu râdă): Sigur.

EU (nu îi înţeleg amuzamentul; presupun că are doar o dimineaţă bună)

ŞOFERUL (chicoteşte de-a binelea)

EU (mă uit dacă am ceva ciudat pe mine. Nu descopăr nimic. Mă holbez din nou la şofer): E ceva în neregulă?

ŞOFERUL: Nu, nu... (deja râde din suflet)

EU: Ce...?

O voce din spate: PUHAHAHAHAHA!

Aparent mai era cineva înăuntru, dar nimeni nu se deranjase să-mi spună.

Taxiul 4. Şoferul e tot un moşulică, dar unul mai înalt şi mai determinat. Pornim la drum.

ŞOFERUL: Câţi ani ai?

EU: Atâtzeci.

ŞOFERUL: Aaa, fie-mea nu e cu mult mai mare. Are douăzeci şi trei. E cu un italian de şaizeci.

EU (încerc să nu-mi imaginez nimic)

ŞOFERUL: Da, da, lucrează ca translator pentru el.

EU (realizez că judecasem greşit situaţia): Bravo ei.

ŞOFERUL: Da, să vezi, a fost prin Italia, şi prin toată Europa, ştie şi italiană, şi franceză, şi germană. Eu i-am găsit italianul. I-am zis ei: Du-te, fata mea, când o să mai găseşti tu job ca ăsta, du-te şi tradu. Şi s-a dus! A fost şi prin Viena, şi prin Praga, şi prin Berlin, şi prin Roma...

EU (oftez inaudibil)

ŞOFERUL: ...prin Paris, prin Atena. Odată, când s-a dus în Atena...

A trebuit să mai aştept cinci minute după ce ajunsesem la destinaţie să se termine povestea.

(Scris prin septembrie 2011, bazat pe experienţă proprie)

Povestea Ro-ro-m-mbului

Era odată un Romb bâlbâit, care fusese toată viaţa marcat de defectul său. Într-o încercare de a ajunge în rând cu figurile geometrice cu dicţie, a început să facă exerciţii în faţa oglinzii.
—De Moş Nicolae o să primesc o ene-ne-luşă — încercă el.
Însă din fundal, se auzi vocea unui Trapez Trufaş:
—Eşti o varză!
Mâhnit, Rombul vru să-şi înece amarul cu mâncare, aşa că făcu un grătar.
Deodată însă, din neant se materializă o pungă cu Macaroane.
—Nene Romb, ne adaugi şi pe noi la meniu? întrebară ele instant.
—D-Dar b-bi-n-ne-nţeles!
Şi Rombul îşi făcu cel mai magic prânz: grătar de brontozaur cu laviu suculent şi salată de du-te-naiba.
—Ah, ce bine mă simt atunci când gătesc!
Şi atunci Rombul realiză că i se dusese bâlbâiala, iar faţa i se umplu de strălucire.
—Şi acum, să trecem la un Turkey Reloaded!
The End.


(Scris în decembrie 2012. Bazat pe următoarele prompturi: 
grătar 
eneluşă 
romb 
macaroane 
strălucire 
suculent 
magic)

Lăcusta care bea apă

Timp de vreo trei zile, am avut o lăcustă în cameră. Când am reuşit în final să o prind (asta după ce a aterizat direct într-o rămăşiţă de pânză de păianjen), primul lucru pe care l-a făcut (după ce s-a curăţat) a fost să bea apă din stropii de ploaie.

Rupaparupa

Marcus nuca de cocos stătea cocoţat într-un cocotier oarecare pe insula Rupaparupa, nefiind conştient că el însuşi există, că universul există sau că un lemurian plictisit tocmai îl desprindea de pe cracă şi îl arunca departe, cât colo, drept într-o buruiană magică, plictisită la rândul ei. Abia când coaja i se sparse, din el curse tot laptele şi se produse o reacţie chimică (din fericire neinclusă în manualele de liceu de chimie organică), Marcus Crăpatus căpătă o identitate, un pseudocreier şi o dorinţă megalomaniacă de a domina Rupaparupa.
„Bow before my greatness!", zise Marcus precum un sir, cu un accent britanic, un monoclu şi o mustaţă de lapte, nimănui în particular.
Cineva însă îl auzi, şi anume Jill şopârla, care, deşi nu avea un sistem digestiv adaptat consumului de fibre vegetale (era insectivoră), se înfruptă copios din pseudocreierul lui Marcus şi îi distruse identitatea, căpătând însă la rândul ei dorinţa de supremaţie.
„Long live Şopârlopolisss!", spuse Jill două luni mai târziu, în noul SauroImperiu, construit cu mintea sa ageră, şantaj şi multe alte ierburi paranormale şi paranoice.
Tocmai atunci însă, de undeva de la o altitudine imprecisă, un găinaţ de pescăruş ateriză pe capul lui Jill şi îi făcu pe supuşii săi să se răscoale împotriva dictaturii imperiale.
Morala: nu toate poveştile fantasy au elfi, iar cele care nu au sunt proaste.

(Scris în aprilie 2012 în 15 minute, bazat pe următoarele prompturi:
insulă, nucă de cocos, fantasy)

Poema izoprenului

Te-ai aşezat pe izopren
De parcă te-ar fi prins în tren
Un controlor chel şi solemn
Zâmbindu-i lung şi cam nedemn;
Călătorind fraudulos,
Citind ziar cu susu'-n jos,
C-un geamantan gigantic, vere,
Cu cifru d-opt caractere!

Şi te-ai întins tu pe saltea,
Cum s-ar întinde o fidea
Cu linguriţa pescuită
Din supa cea ne-năcrită;
Scurgându-te misterios,
Nici insipid şi nici vâscos,
Unduitor ca o năpârcă,
Mi-ai pus picioarele în cârcă;

Şi-ai însuşit locul în care
Stăteam eu cu burta la soare,
Având pe cap o pălărie,
Să nu mă ard la scăfârlie;
"Dar izoprenu'-i spaţios!",
Mi-ai spus, privindu-mă duios
Şi într-un gest cât mai profund,
Mi-ai dat un colţ să stau în fund.

(Scris în timpul taberei de la Buneşti 2013)

Povestea Prinţului Pretenţios

Prinţul Pretenţios pocni puternic peste piciorul Primului Paharnic.

—Aşa ceva nu merge! sări el de pe tron şi începu să se plimbe nervos, cu mâinile la spate. Ţi-am cerut două pahare cu vin, fix de 250 mililitri cantitatea fiecare! Şi tu ce mi-ai adus? Unul cu 251 şi unul cu 249 mililitri! Aşa ceva e inacceptabil! Dizgraţios! De neiertat! În locul tău, îmi tăiam singur capul deja!

—Dar Alteţă, s-a strecurat la mijloc o mică Eroare Umană. Înţelept ar fi să o treceţi cu vederea, dat fiind că e ceva pur Omenesc...

—Să n-aud! Nu Omenesc! Nu Eroare Umană! Toate Erorile Umane din Principat trebuie eliminate! Complet, total, 100,0000%! Nu au ce căuta! Cum altfel am putea să instaurăm progresul aici?! Cum altfel aş putea să devin Prinţul Perfect? Înţeleg dacă aveai o Eroare de ordinul zecimilor de mililitru! Dar una de plus minus un mililitru? Asta înseamnă 0,4%! incredibil în ce hal am ajuns!

Şi Prinţul Pretenţios se apucă disperat cu ambele mâini de cap. Avusese o dimineaţă îngrozitoare. Mai întâi, că dormise şapte ore şi treizeci şi cinci de minute, în loc de şapte ore şi treizeci de minute. Prin urmare, îşi încălcase obiceiul de a dormi în multipli de nouăzeci de minute — iar asta nu putea însemna decât că îşi lăsase o etapă din ciclul somnului neterminată! Mai apoi, fusese întrerupt din rutina sa zilnică de spălat pe dinţi pe axa Oz de fix treizeci şi două de ori tocmai când se spăla a treizeci şi una oară — şi încă de o musculiţă de oţet bezmetică! De parcă nu ar fi fost de ajuns, când dăduse ordin să se instaleze în palat capcane anti-Drosophila melanogaster, constatase îngrozut că administratorul domeniului regal voia să folosească nimic mai mult şi mai puţin decât capcane anti-Musca domestica, îmbibate în oţet! Iar motivul? Pentru că Principatul nu dispunea de o tehnologie oficială împotriva musculiţelor de oţet!

Scârbit la culme de caracterul de improvizaţie al capcanelor, Prinţul Pretenţios se lovise de o nouă dovadă a incompetenţei supuşilor: absolut nimeni din palat nu cunoştea un dipterolog care ar fi putut să-şi arunce ochiul de expert şi să declare de unde apăreau Drosophilele în primul rând! Se părea că palatul era complet securizat împotriva pătrunderii insectelor, alimentele erau verificate cu de-amănuntul, iar oamenii înşişi se supuneau unei proceduri de sterilizare ori de câte ori intrau! Prin urmare, cauza era ceva ce le scăpa de sub control — iar Prinţul Pretenţios ura din suflet elementele incontrolabile!

Nervos, dezgustat, dezamăgit, Prinţul încercase să-şi înece amarul cu 500 mililitri de vin roşu demisec de Drăgăşani, distribuit în două porţii egale — una înainte, iar una după prânz. Şi acum se întâmplase asta — Vel Paharnic nu fusese în stare să aplice noţiunea de egalitate asupra porţiilor! Ah, nimic nu putea să fie mai deranjant decât incompetenţa!

—Ordon prezenţa lui Vel Mesager aici, instant! Repet: ordon prezenţa lui Vel Mesager!

Şi Prinţul se uită la ceas. În mod normal, Vel Mesager era staţionat în aşa fel, încât să ajungă în fix 26 de secunde în Camera Tronului.

—M-aţi chemat, Alteţă?

27 de secunde; astăzi era o zi cu adevărat nefastă.

—Vel Mesager — zise Prinţul, abţinându-se cu greu să nu comenteze. Ai în urechea dreaptă o cască — în stare să facă legătura cu orice supus din Principat. Fă-mi legătura cu un dipterolog.

—Nu avem niciun dipterolog înregistrat, sire.

—Refuz să cred asta! zise Prinţul, muşcându-şi buza. Eşti un incompetent! Dă-mi casca!

Şi Prinţul se întinse după dispozitiv; urma să cheme, în cel mai dezastruos caz, absolut orice expert în insecte din Principat; însă se răzgândi instantaneu.

—Porţi în urechea dreaptă o cască proiectată pentru stânga, conform inscripţiei de pe ea, ei, Vel Mesager? Las' că vezi tu! (Dându-şi aer de regalitate): Alo, firma de construcţii [...]? În numele Prinţului Perfect, până diseară la ora 20:43 (când apune soarele) să fie gata cel mai modern eşafod în Piaţa Publică Perfectă! Vom avea parte de o Excelentă Execuţie!

Şi Prinţul închise transmisia, zumzăind fericit.

Se strânseseră aproximativ 73,45% dintre supuşi în Piaţa Publică în seara aceea — conform măsurătorilor de ultimă oră ale lui Vel Statistician. Prinţul se plimba mulţumit cu Tronul Regal Portabil prin mulţime. Încă nu hotărâse pe cine urma să execute — nu găsise înlocuitor temporar nici pentru Vel Paharnic, nici pentru Vel Mesager. Plus că totul trebuia să fie perfect până la ultimul detaliu. Prinţul le avea pe ambele posibile victime legate în spatele lui; nu ar fi fost rău să facă întâi o execuţie de probă şi abia apoi adevărata Excelentă Execuţie de pe Extraordinarul Eşafod!

Şi extraordinar era, într-adevăr! Folosind oţel de ultimă oră, cu o protecţie ignifugă sporită, Inginerii Inventivi creaseră o structură modulară demontabilă din grinzi cu zăbrele, cu o platformă din sticlă şi un ştreang ajustabil deasupra. Prinţul urcă încet până la platformă, fericit pentru prima oară în acea zi îngrozitoare; când ajunse la penultima treaptă, observă Imperfecţiunile.

—Ingineri Incompetenţi! Cum aţi putut să folosiţi grinzi cu profile H şi astfel de îmbinări slabe? Nu o să reziste forţei uniform distribuite şi o să pi—

Însă Prinţul nu îşi mai termină enunţul; presimţirea sa tocmai se adeverise. Structura începu să se prăbuşească peste sine; grindă cu grindă, modul cu modul; rămaseră numai nişte stâlpi, cu un Prinţ Plângăcios agăţat de unul dintre ei.

—Ajutooor! Chemaţi Pompierii Pompoşi! îi strigă el lui Vel Călău, cel dintâi Ucigău.

—Alteţă, nu putem chema pe nimeni. Vel Mesager, care se ocupă cu telecomunicaţiile, este prizonier.

—Dezlegaţi-l! Iertat fie! Chemaţi Pompierii!

Prinţul suspină disperat; nu se mai ţinea decât într-o mână.

—Măria Ta, avem o problemă. Pompierii Pompoşi nu pot veni fără Camionul Corect, iar Camionul nu poate deveni corect până nu se umple cu apă, ca la carte!

—Da' să-l umple odată!

—Toate lichidele Principatului sunt sub porunca lui Vel Paharnic, cel ce e acum legat!

—Eliberaţi-l! Eliberaţi-l!

—Încă ceva, Măria Ta!

Prinţul se ţinea acum numai cu un deget; dedesubt Pompierii Pompoşi se chinuiau să întindă o plasă luată dintr-un Camion Corect.

—Ce mai e acum?!

—Am găsit un dipterolog! raportă Vel Mesager. Spune că sigur musculiţele de oţet au fost purtate pe hainele celui care a evitat măsurile sanitare de la intrarea în Palat!

—Imposibil! E un sistem infailibil! Pot confirma asta!

—Da, sire, însă există o singură persoană care a evitat toate măsurile de securitate.

—Unde e acest nemernic? Dacă îl prind, o să îl exe—

Dar Prinţul nu-şi mai termină ameninţarea; tocmai îi alunecase şi ultimul deget de pe stâlp; cădea, cădea mult în gol, şi în timp ce cădea, era lovit de revelaţie — revelaţia că el şi numai el era incompetentul care nu respecta propriile norme impuse.

—V-am prins, Alteţă! strigară prompt Pompierii Pompoşi.

Prinţul se ridică încet, scuturându-şi Maiestuoasa Manta de praf, şi privi structura prăbuşită. Nu-şi putu stăpâni un oftat. Fusese o zi deplorabilă; o zi cu 323,5% mai rea decât majoritatea zilelor sale rele; dar nu fusese o zi inutilă. Din contră. Prinţul învăţase multe lecţii de viaţă care aveau să-l ajute pe viitor. De exemplu...

—De acum încolo, toate Execuţiile Excelente vor fi elegant controlate prin Extrem de Electricul Scaun Executant! Inginerii Incompetenţi sunt la rând!

Şi coborî de pe plasă şi plecă ţanţoş spre Palat, mai plin de Pretenţii ca niciodată.

(Început acum un an într-un caiet şi uitat între timp. Găsit săptămâna asta şi terminat.)

The land of radioactive walruses

Once upon a time, in a mythical land which belonged to Kla-Kla, the God of Absentmindedness, there was a huge army made up entirely of radioactive walruses. They were all training to fight against the laser-shooting belugas, who were the servants of the Goddess of Procrastination called Arimskina. The battle had been going on for at least 25 centuries, when suddenly, a spooky message came via the prophets of both divinities. If their believers didn't join forces in an epic war against the Holy Mother of Angsty Teenage Writers, then the world would forever turn purple. Since nobody had anything in particular against purple (it was a pretty fashionable colour) and since there were a lot of political reasons at stake, the armies never became allies and so, the universe turned the seventh shade of the rainbow.

The end.

(Azi am făcut ordine şi am dat peste o grămadă de tâmpenii, inclusiv peste povestea asta bazată pe următoarele prompturi:

radioactive

angsty

spooky

mythical

25)

Pisica futuristă

Cel care venise cu ideea vizionară de a crea o Bază de Date a Genelor pe Marte fusese luat în râs de contemporanii lui. Nimeni nu vedea rostul în a păstra bucăţi de cod genetic al animalelor, plantelor, fungilor şi bacteriilor de pe Pământ – nu într-un loc atât de departe şi de neprimitor ca Marte, cel puţin. O astfel de bază de date era numai aşa, să gâdile egoul omenirii şi să o facă să se încreadă în continuare în noţiunea eronată că ar fi putut readuce speciile dispărute la viaţă – într-un viitor îndepărtat, când aproape toate speciile se vor fi dispărut.

Sute de ani mai târziu însă, scenariul se adeveri.

Kimi şi Fil primiseră misiunea riscantă de a popula cu membri ai regnului animal şi vegetal luna terraformatată B523. Era prima lor misiune de acest tip, însă una total insignifiantă la nivel galactic. Kimi, înaltă, severă şi sarcastică, lucrase în domeniul Biologiei Paleoterrei de mai bine de o sută de ani. Fil – mic, rotund şi vorbăreţ – avea numai jumătate din experienţă, dar se pricepea al naiba de bine la a crea lanţuri trofice din specii neobişnuite. Împreună, călătoreau în Arca 2858 – un model nou de navă spaţială, configurată special pentru a permite stocarea ADNului a peste un milion de specii. Aveau să aselenizeze în ceea ce ar fi fost echivalentul a zece minute pământene din era curentă – când Arca 2858 fu atacată de Piraţi Spaţiali.

De fapt, piraţi era cam mult spus –în viziunea severă a lui Kimi. Cei doi – o fată şi un băiat, amândoi părând să aibă maxim 200 de ani – aşadar, proaspăţi absolvenţi de liceu – aveau pistoale cu gloanţe criogene, tunsori scurte şi accente de Calea Lactee.

FATA: Mâinile sus! Nu mişcaţi! Cine mişcă, devine bucăţi de ADN – ca fiolele din spate!

KIMI (cu mâinile la ceafă): De fapt, ălea din spate sunt mostre de apă de pe diverse planete – îmi place să le colecţionez ca hobby, constituie un biotop remarcabil.

FATA: Gura! Noi hotărâm aici! Dacă vrem să fie mostre de ADN, atunci vor deveni mostre de ADN!

FIL (împăciuitor): Nu e ca şi cum nu ar avea microorganisme în ele. Tehnic, conţin şi informaţie genetică.

KIMI: Dar nu ăsta e scopul lor.

BĂIATUL: Alo, putem să devenim serioşi aici? Da? Bun. Vreau şi eu să ştiu unde-s stocate adevăratele Date Genetice.

FIL: Nu avem voie să spunem.

KIMI: Şi oricum, voi nu aveţi ce face cu ele. Nu o să vă lăsăm să răspândiţi animale şi plante aşa aiurea în univers.

FATA: Ba pardon, noi hotărâm ce facem cu ele.

BĂIATUL: Şi ne-am hotărât deja!

KIMI ŞI FIL (curioşi): Daaa? Ce anume?

BĂIATUL: Am să îmi creez o armată din cel mai nobil, mai spectaculos şi mai viteaz animal care a existat vreoodată pe Terra!

FIL: Porcul?

BĂIATUL: Nu.

FIL: Hiena?

BĂIATUL: Ei na.

FIL: Guguştiucul?

BĂIATUL: Ai vrea tu!

KIMI (exasperată): Şi atunci, ce?

BĂIATUL (trage aer în piept şi se uită mândru în depărtare, rostind pe o voce solemnă): Pisica.

TĂCERE.

KIMI: Nu am auzit niciodată de un astfel de animal.

FIL: Era bun de mâncare?

KIMI: Avea proteine?

FIL: Se făceau experimente pe el? Era cumva foarte activ?

FATA (chicoteşte)

BĂIATUL (pufnind dispreţuitor pe nas): Şi cică sunteţi paleobiologi. Cum, să nu ştiţi voi de pisică?

FIL (pe sub mustaţă): Pun pariu că nici puştiu' nu ştie.

FATA: Ba te rog, puştiul a şi avut o pisică! (mai încet): Mă duceam şi eu după ore să mă joc cu ea, era adorabilă.

KIMI ŞI FIL (curioşi la culme): Daaa? Cum arăta?

BĂIATUL: Îmblănită. Maro. Pufoasă. Cu colţi şi gheare.

KIMI (dezamăgită): Suna ca orice mamifer generic.

BĂIATUL: Putea să-şi scoată ghearele după voie!

FATA: Şi îi plăcea să stea la pândă.

BĂIATUL: Şi... şi... mai era ceva. Dacă o mângâiai pe după urechi... dădea drumul la un motoraş.

KIMI: Ei, na!

FIL: De un' să aibă un animal un motoraş?

BĂIATUL (nesigur): Nu ştiu... dar scotea sunete de motoraş.

FIL: Vreau să caut animalul ăsta în baza de date cladistică. (Primeşte permisiunea.)

BĂIATUL: Yes! Yes!

KIMI: Eu tot nu m-am lămurit. La ce folosea? De ce îl ţinea lumea?

FATA (impasibilă): Mânca orice era mai mic decât el.

KIMI: Şi cam cât de mare era?

FIL: Am găsit! Pisică. Felis silvestris. Cică a fost domesticită fiindca mânca şoareci.

KIMI: Din ăia de laborator?

FIL: Nu, din ăia de la începutul omenirii. Cică pisica era suficient de mică să o ţii în braţe şi într-un timp a fost cel mai răspândit animal de companie. Când a apărut internetul, a avut o perioadă lungă de venerare.

BĂIATUL (întrerupându-l): Nu se poate! Aia pe care o aveam eu era mai mare ca mine!

KIMI: O fi fost una mărită genetic.

BĂIATUL: Aiurea! Ai mei cumpăraseră ADN 100% luat de pe Pământ, cu exact aceleaşi instrucţiuni la fiecare genă ca orice pisică din trecut.

KIMI (ştiinţific): Atunci, e posibil ca involuntar să i se fi declanşat o creştere necontrolată din cauza unor factori externi...

FIL: Uite şi o poză!

BĂIATUL (dezamăgit): Nu asta e! Deşi seamănă!

(Toţi patru se uită descumpăniţi la poză.)

FATA: O fi vreo specie înrudită?

FIL: Posibil. Mă uit acum la animale asemănătoare. (Căutând în baza de date cladistică): Am găsit ceva! Râsul. Lynx lynx. Se păre că a trăit cam în aceeaşi eră geologică.

BĂIATUL (pufnind a dispreţ): Râsul ăsta e de tot râsul. Nu, dom'le, nu asta era pisica mea. Pisica mea avea o coadă lungă, nu o chichineaţă.

FIL (neperturbat): Mai uite ceva. Ghepard. Cică putea să atingă viteze de peste 120km/h...

KIMI: Kilometri? Oră? Ce sistem de măsură antic şi demodat...

BĂIATUL: Nu-i bun! Altceva?

FIL: Alte specii! Buuun. Servalul (arată poză).

BĂIATUL: Pfai, câte picioroangele! Nu-i.

FIL: Caracalul! (altă poză)

BĂIATUL: Ce urechi fancy. Dar nici.

FIL: Manulul? (o a treia poză)

BĂIATUL: Pfoa, ăsta tre' să meargă la bărbierit. În niciun caz!

KIMI: O fi asta? Pisica cu colţi sabie? Ah, dar zice că nu-i înrudită... şi nici nu avem ADN pentru ea...

FATA (dându-şi ochii peste cap): Irelavant, atunci.

FIL (oarecum exasperat): Chiar nu mai ştii nimic despre pisică?

BĂIATUL (încurcat): Păi, vedea bine noaptea... îi plăcea să alerge după urma de la pistolul cu laser... putea ucide lejer un om... şi, cum am mai zis, fusese venerată de oamenii din trecut.

FIL: Mda, asta scrie şi aici. Zeiţa Bastet a egiptenilor era o pisică...

BĂIATUL: Ştiu că aveau şi haine sacre cu ea!

KIMI (brusc interesată): Haine? Mie îmi place să colecţionez haine. Mai ales antice. Sunt aşa nepractice!

FIL: Cum arăta pisica ta de pe haine?

BĂIATUL: Sărea. Un animal lung, maiestuos. Şi dedesubt scria ceva în limbajul antic.

KIMI (având o revelaţie): Mă întorc imediat.

(Vine înapoi cu un tricou cu PUMA pe el.)

BĂIATUL (cu faţa luminată): Asta e! Pisica mea!

KIMI: Nu e o pisică. E o pumă!

(Toşi se uită curioşi la ea).

KIMI: A fost la ştiri acum vreo 50 de ani. Ultima pumă – care aparţinea unor bogătaşi ciudaţi ce colecţionau tot felul de animale preistorice – a murit într-o explozie. Şi odată cu ea şi ADNul tuturor pumelor din lume, pentru că deştepţii nu s-au gândit să-l replice.

BĂIATUL (emoţionat): Atunci a explodat pisica mea de la artificiile cu TNT de la Secolul Nou.

FIL: Ai avut asigurare de ADN?

BĂIATUL (oftând): Nu.

FIL (dându-şi cu palma peste faţă): Atunci chiar că dusă e. Pentru totdeauna.

FATA: Chiar nu poate fi recreată?

KIMI: Din păcate, nu. Fiecare creatură are un cod unic ce apare numai o dară în istoria naturii. Şi noi nu am putea niciodată să găsim exact combinaţia pumei.

FATA (plictisită): Ce prostie.

(Tăcere. Moment solemn de reculegere pentru ADNul pierdut al pumei.)

BĂIATUL (deodată iluminat): Dar ADN de hipopotam, aveţi?! Era ca un porc acvatic... ar face o armată a naiba de bună!... Sau măcar de leneş? Sau de cioară???

Borcanul cu zacuscă

A fost odată, într-un frigider clasa A+, un Borcan de Zacuscă bătrân, ce nu îşi mai plătise chiria de mai bine de două luni. Şi asta nu pentru că ar fi dus lipsă de fonduri – pentru că era un borcan de viţă veche şi nobilă cu o situaţie financiară deosebit de bună, iar zacusca însăşi era din cel mai mirositor neam posibil – ci din cauza sistemului birocratic foarte prost.

–E de vină imprimanta – obişnuia să îi spună ocazionalul Bol cu Spanac pe care nu îl dorea nimeni prin preajmă. Printează numai când şi ce vrea ea. Poţi să o rogi frumos, poţi să dai cu ea de pământ, poţi să îi pui cel mai nou tuş şi nu ştii când va tipări şi când nu. Pur şi simplu, ea însăşi nu ştie. Deci momentan va mai dura până să îţi vină factura.

Aşa că borcanul de zacuscă aşteptă. Şi aşteptă. Şi aşteptă. Multe generaţii îşi schimbară între timp frigiderul închiriat cu stomacul proprietarului şi apoi cu misterioasa viaţă de apoi de dincolo de uşa camerei care stătea permanent închisă. Trecură piureuri, trecură farfurii de orez, borcane de mazăre, borcane de miere, tot ce primea studentul în pachetul săptămânal... până când într-o zi, Borcanul de Zacuscă realiză că, în lumea asta dură, singurul mod în care poţi fi remarcat e să îţi afirmi tu singur individualitatea.

Prin urmare, începu să emită parfumul său distinctiv.

Şi emise. Şi iar emise.

Era un plan care nu avea cum să dea greş.

–Futu-i zacusca mă-sii! exclamă studentul într-o zi, dând înnebunit de iz cu genunchiul în uşa frigiderului. Mi-a parfumat toată casa!

Borcanul cu Zacuscă nu mai văzu niciodată viaţa de apoi de dincolo de uşa misterioasă. În schimb, fu aruncat cu totul pe geam, departe, departe, spărgându-se în mii de bucăţi minuscule şi mirositoare, pe care până şi câinii străzii le evitau ţinându-se de nas şi exclamând:

–Ce vagabond! Pun pariu că l-au dat afară că nu şi-a plătit chiria!...

(Scris în 15 minute, bazat pe următoarele prompturi: 

factură, genunchi, zacuscă, spanac, imprimantă)

Glaciaţiune

M-au îngropat în permafrost,
Unde e ger şi e anost
Şi an de an, şi zi de zi,
Mai rău mă voi înzăpezi;
Căci viaţa mi s-a scurs demult,
Şi-acum-s doar oase de mamut,
Şi piei şi blană, şi un dinte
Împrăştiate-n reci morminte.
Iar când mileniile vor trece,
Voi fi scăpat de patul rece
Şi adus la cald, într-o cutie –
Muzeu de paleontologie.

(Scris acum vreo lună prin timpul sesiunii.)

Eu Mies arhitect băban

Eu Mies arhitect băban,
Bloc la Weissenhof eu am.
L-am făcut în '27,
Drept un manifest, măi frate;
Manifest de modernoşi,
Toţi tineri şi talentoşi.
Şi-am avut succes mare
În astă colaborare
De căsuţe moderniste,
Toate nonconformiste.
Numai una-i cu probleme,
Căsuţa lui Corbu, nene!
Căci să intru eu nu pot,
Că-i îngustă rău de tot!
Şi eu Mies arhitect băban,
Cu renume dolofan!
Iar Corbu e ca o aţă,
Deşirat şi lung la faţă;
Prin căsuţa subţirică,
Numai el intră, nenică! 


 
(Pentru că uitasem să pun pe blog şi pentru că am dat de ea prin caietul de FUuuu!)

Studentul şi eroina

Stăteam pe terasa facultăţii şi fumam a patra ţigară din dimineaţa aia, scurs pe bancă şi cu capul pe spate, când în cer s-a produs o gaură, din care a căzut destul de dureros o duduie îmbrăcată sumar.

—M-aţi chemat, tinere cavaler — zise ea, ştergându-şi hainele de praf (în urma impactului, rămăsese un mini-crater în finisajul de ceramică al terasei. Hmmm.) Serviciile mele îţi stau la dispoziţie în totalitate în războiul împotriva elfilor nordici! Împreună îi vom învinge pe nemernici!

M-am uitat la dudă mai atent (părea că arată ca o eroină clişeică din nu ştiu ce RPG fantasy), după care i-am zis, cât mai sictirit posibil:

—Uite ce e, miss Anti-elfi-de-la-nord-vest-la-nord-est. Dacă ar fi să plec la război, nici să mă plăteşti nu m-aş duce cu tine. Armura ta — care parcă se termină într-un sutien la partea superioară — e complet inutilă. Oriunde ai primi o lovitură, o să ţi se scurgă eforturile pe stern, apoi pe cutia toracică, apoi pe organele interne. Şi-apoi o să mori şi cu asta basta. Au revoire!

Mi-am întors spatele şi m-am pregătit să plec de acolo până nu mi se complica viaţa şi mai tare, când duduia m-a prins de braţ şi a început să-mi turuie disperată:

—Dar cavalere, tu eşti cu siguranţă Alesul. Însuşi faptul că distingi hibe în tehnologia noastră demonstrează asta. Şi în plus, mi-ai invocat numele de trei ori!

—Haaa? Zboară de-aci, picato din stratosferă! Da' ce-s eu, satanist, să invoc chestii?! N-am invocat nimic şi pe nimeni!

—Greşit, cavalere îndoielnic! Te-am văzut de pe Tărâmul de Dincolo cum te-ai rotit de trei ori şi mi-ai spus numele: Du Thempi! Du Thempi! Du Thempi!
—Ce...?

O secundă am stat acolo tâmp, întrebându-mă dacă nu e logic şi firesc ca o tipesă căzută din cer să aibă şi ceva neuroni săriţi — după care m-a apucat un râs isteric.

—Aşa-i bă, DU-TEM-PI. Chiar te-am invocat!

Şi asta pentru că, mai devreme, după ce Polonic — proful titular al cursului de ZBANG — mă prinsese copiind la examen, mă rotisem nervos în jurul sculpturii abstracte înfăţişând doi genunchi de pe terasă, fumând şi zicând de fiecare dată pe sub respiraţie:

—Du-te-n pi—... du-te-n pi—...du-te-n pi—!

Aşadar, chemasem fără să vreau pe Zâna Restanţelor la ZBANG, care acum mă privea cu o adoraţie supremă de fangirl, cam cum ar fi vrut Polonic să fie privit de studenţii lui.

Am scos un oftat intern; trebuia să îmi abordez vocea de Cavaler Pro.

—Domniţa Du Thempi dragă, războiul împotriva elfilor este, într-adevăr, o chestiune serioasă şi delicată, care trebuie gândită strategic şi cu foarte mare acurateţe, ca un joc de Snake sau ca infiltratul în coada de covrigi de la Petru. Eu din păcate încă nu dispun de experienţa şi datele necesare pentru contraofensivă (şi mă tem că nici netul nu prea m-ar ajuta în domeniul ăsta — chit că găseşti tot felul de tutoriale uber nerdy pe acolo), aşa că va trebui să mă antrenez şi documentez. Dumneata du-te pe Tărâmul de Dincolo (ce cuvânt vag, „dincolo”; nu aveţi şi voi coordonate GPS?), iar eu te voi chema din nou când sunt gata uns cavaler în mod oficial de Brigada Anti-elfi sau cum mă-sa îi zice. Capisci?

Du Thempi mă privi încântată la extrem, încuviinţă exagerat, îmi oferi mâna să i-o pup (i-am refuzat-o cu cea mai exasperată faţă posibil; cine ştie ce bacterii superevoluate existau „dincolo”?!), după care ţâşni spre norii cirrostratus cu cel puţin şaptezeci la oră.

Mi-am scos o ţigară pufnind şi urmărind cu satisfacţie dâra rămasă în urmă.

—Du-Ten-Pi... bine c-am scăpat şi de tine, duso. Acu' mai rămâne doar restanţa de la ZBANG — şi celelalte şapte restanţe. Mă aşteaptă un all-nighter de fiţuici...

După care am zăcut o vreme pe bancă.

Somnoza

Venise vremea să-l vizitez pe doctoraş.
Pe principiul „nu vorbi până nu ai cântărit bine ce ai de zis", mai întâi şi mai întâi găsisem necesar să mă documentez pe seama lui. Din păcate, gurile rele ale satului nu erau tocmai o sursă obiectivă. Ce putusem deduce eu cu greu, dar şi cu acurateţe din tot ce auzisem erau următoarele:
–numele şi prenumele doctoraşului nu numai că erau stranii, dar alcătuiau şi un palindrom: Iaviri Irivai;
–era în primul lui an de rezidenţiat aici în [...]; aparent trebuise să fie trimis în alt sat ceva mai civilizat, dar cineva cu pile îi luase locul;
–avusese de luptat de partea inovaţiilor în medicină contra superstiţiilor şi prejudecăţiilor promovate de medicul oficial al comunei, un doctor gri-gri de vreo şaizeci de ani, sub al cărui protectorat se afla el, dar care, din păcate, îl punea numai la treburi sub studiile sale.
La ăstea se adăugau observaţiile mele de la distanţă cu privire la el:
–tindea la (dar cred că avea sub) înălţimea de doi metri;
–era curat şi îngrijit, dar nu inspira deloc încrederea de doctor – probabil din falsa impresie de atitudine rebelă, sugerată de părul ceva mai lung, prins în coadă;
–era mult prea tânăr şi inteligent pentru colţul ăsta bătrân şi uitat de lume.
Per ansamblu, Iaviri Irivai avea, totuşi, un avantaj suprem în ochii mei: era un om din exterior, cineva cu care puteai să vorbeşti despre univers în general. Regulile subconştiente umane spun însă aşa: doi oameni străini total unul faţă de celălalt nu se întind la taclale din senin; trebuie să-şi câştige unul altuia respectul şi încrederea. Ori tocmai în misiunea asta pornisem eu.
Meditasem mult sub ce pretext de boală să-i cer ajutorul doctoraşului; atât de mult, încât simţisem nevoia să mă izbesc cu palma de frunte în momentul în care realizasem cât de naturală şi la îndemână îmi era scuza. Poate că nu aveam, totuşi, o maladie mortală; dar nici nu puteam spune că nu constituia o problemă.
Biroul doctoraşului – pentru că era un birou aparţinând vechii gări, cu pat şi cu pretenţie de improvizaţie de spital – era aproape gol, cu excepţia unor cutii cu fiole de medicamente şi a unor aparate medicale rudimentare. M-am aşezat comod pe pat, picior peste picior, în timp ce Iaviri Irivai îmi cerea scuze că marele doctor gri-gri nu era prezent şi că el trebuia să suplinească. Nu-i nimic, i-am zis eu, din moment ce nu pe el îl căutam; I.I. însă, alb imaculat în halatul medical şi aparent foarte grijuliu şi metodic, deschise o condică în faţa mea, mormăind nemulţumit ca sunt printre ultimii oameni din sat neînregistraţi în baza de date.
–Numele? mă întrebă el, oferindu-mi o cutie cu bomboane mentolate (pe care am refuzat-o).
–Jinzo Tamu.
–Data de naştere?
–16 iulie 1900 atâtzeci şi atât.
Scazi trei mii de ani din asta şi chiar obţii adevărata mea dată de naştere.
Sigur că nu puteam să-i spun doctoraşului despre vârsta mea trimilenară; şi-ar fi pierdut total încrederea şi aşa minimală în mine. Aşa că l-am lăsat cu impresia eronată, dar justificabilă; şi m-am supus testelor lui de suprafaţă cu scopul de a vedea dacă am lipsuri ceva (îmi trebuia mai mult calciu, cică).
–Am să te trec pe fişa medicală că eşti complet sănătoasă, Jinzo – îmi zâmbi Iaviri Irivai cu zâmbetul tipic de cadru medical, de undeva de peste o jumătate de metru deasupra mea.
Oricât de mult îmi doream eu o oarecare apropiere, nu m-am putut abţine să nu mă strâmb la auzul numelui meu mic rostit cu atâta nonşalanţă de cineva atât de tânăr; dar realizam că eu, în ochii lui, păream şi mai tânără decât el; aşa că m-am hotărât să-i răspund cu aceeaşi monedă.
–Domnule Iaviri –pot să-ţi spun aşa, da? Sau ai vreun diminutiv, vreo poreclă utilizabilă?
–Majoritatea îmi spun Iri – continuă el, cu zâmbetul amabil, fals şi prostesc.
–Atunci eu o să-ţi spun Iavi, ca să fiu pe dos faţă de majoritate. Bun, domnule Iavi; cred că există, totuşi, o problemă majoră cu mine.
–Problemă? îşi coborî el colţul drept al gurii, abia perceptabil.
Se părea că în viziunea lui – la fel ca în viziunea tuturor din sat – cineva atât de pitic şi de viguros ca mine nici măcar nu intra în categoria oamenilor care pot să aibă probleme.
M-am simţit relativ ofensată.
–Da, problemă. Asta dacă nu cumva insomnia cronică nu mai e o problemă şi eu nu ştiu.
Iaviri Irivai – care purta ochelari de citit – şi-i dădu jos şi şi-i aşeză pe birou; apoi veni şi se puse ciuci în faţa mea, luându-mă de mâini şi privindu-mă ca pe un copil răzgâiat.
–Ştii măcar ce e insomnia cronică, Jinzo, de sari la concluziile ăstea?
–Păi să vedem. E al treilea şi cel mai grav tip de insomnie; durează cel puţin o lună. Se poate manifesta prin oboseală mintală, fizică sau, din contră, printr-o stare de alertă accentuată. Uneori cel care suferă de insomnie din asta poate să vadă dublu, triplu sau, eu ştiu, în reluare şi cu halucinaţii. Da, cred că ştiu ce e insomnia cronică.
Zâmbetul pieri cu desăvârşite de pe chipul doctoraşului; se părea că îmi spusesem poezia bine.
–Suferi cumva de simptomele enumerate? Pentru că mie nu-mi pari deloc insomniacă – oftă el.
Am chicotit răutăcios; se vedea că I.I. încă nu avea suficientă experienţă în domeniu, încât să evite să pronunţe un verdict bazat numai pe păreri şi impresii.
–Hai să fim profesionali, ce naiba! am tuşit eu afectată. Dacă e să mergem pe „eu cred" şi „mie mi se pare", păi nici tu nu-mi arăţi mie a doctor, dar eşti.
–Şi cum ar trebui să arate un doctor?
–Să aibă un stetoscop pe care să-l folosească indiferent de pacient sau de boală – am stereotipizat eu în batjocură, întorcându-mi capul într-o parte, plictisită.
Se părea că-l supraapreciasem pe Iavi ăsta.
–S-a rezolvat! zise el şi, în mod incredibil, veni la mine echipat full, cu instrumentul în cauză cu tot. Acum să ne întoarcem la subiect. Ce simptome ai manifestat, de ai ajuns la concluzia că ai insomnie cronică?
–Unu: nu sunt în stare să adorm. Doi: situaţia asta ţine de ani buni, nici eu nu-mi mai amintesc de când.
Ceea ce era adevărat: de câteva secole mă luptam cu problema.
Se părea însă că doctoraşului iar nu-i convenea treaba.
–Am impresia că te contrazici – medită el, scărpinându-şi barba. Nu poţi să dormi sau nu poţi să adormi?
–Nu e tot aia?
–Ceea ce vreau să ştiu e: o dată ce ai adormit, dormi destul?
Am stat să mă gândesc vreo câteva secunde până să îi răspund.
–De obicei somnul durează cu jumătăţile de oră. Din când în când, ţine şi zece-unsprezece ore.
–Zece-unsprezece ore... asta nu e de bine.
Mă întrebam dacă avea să-mi ţină predica aia cu „opt ore fix".
–Ia spune-mi, Jinzo, vise ai?
–Nu mi le amintesc.
–Te doare ceva când stai întinsă pe pat?
–Poate în dos de omenire, dar altceva nu cred.
–Mănânci suficient?
–...cel puţin o dată pe zi supă.
–Oh! Supă serioasă, cu morcovi cu tot?
–Cu morcovi, dar ce...
–Doar o preferinţă personală – îmi zâmbi Iavi, amuzat de el însuşi.
Mă plictiseam; era cazul să plec. Deja mă ridicasem.
–Păi, eu venisem numai pentru nişte somnifere. Dacă nu ai autoritatea să mi le prescrii sau dacă nu sunt disponibile cumva pe aici –ceea ce e mai mult ca sigur, nimeni n-are nimic prin pustietăţile ăstea– atunci eu o să mă duc–
–Stai jos, Jinzo. Nu cred că e cazul să-ţi prescriu aşa ceva – chiar dacă dispun de câteva doze de Valium.
M-am strâmbat vizibil din nas, în timp ce doctorul Iaviri Irivai îmi făcu semn să mă aşez şi se propti cu spatele de uşă şi cu braţele încrucişate pe piept – de parcă îmi bloca intenţionat ieşirea.
Mi-am aruncat involuntar privirea asupra geamurilor, simţindu-mă asemenea lupului în cuşcă la zoo; gestul însă nu scăpă neobservat.
–Se deschid numai pe acolo pe sus, sunt ca geamurile de tren, doar a fost gară înainte clădirea asta – zâmbi Iavi, de data asta cu tot cu încreţituri la ochi. Şi să-ţi pui un scaun şi nu cred că ajungi la mâner.
Mda – bine că avea el doi metri şi eu doar unul şi jumătate.
–Jinzo, Jinzo. Ţi-e cumva frică să te duci să te culci? Ai vreo amintire care te bântuie?
–Nu e psihologică treaba, dacă asta insinuezi. Ţi-am spus, în cazul în care visez, nu ţin minte nimic. Cel mult, recunosc, mă pun în pat şi durează ore întregi până reuşesc să adorm, timp în care mă sucesc pe toate părţile cu gândurile mele.
–... ce fel de gânduri?
Să-l mint în privinţa lor? N-avea rost.
–Despre viaţă şi moarte, în general. De exemplu, dacă oamenii ar fi nemuritori, ce crezi că s-ar întâmpla cu omenirea?
A durat aproape un minut până mi-am primit răspunsul de la un Iavi gânditor.
–Probabil haos general şi o suprapopulare?
–Şi război civil între tineri şi bătrâni, da. Dar nu la asta mă refeream. Dacă, să zicem, oamenii ar fi capabili să trăiască milioane de ani...
–Milioane de ani... – mă privi I.I. neîncrezător.
–Dacă nu chiar miliarde – şi planeta ar ajunge la epuizare şi s-ar autodistruge, sau ar fi distrusă de catastrofe naturale gen comete – atunci ce ar face oamenii? S-ar pierde într-un void temporal şi spaţial pentru eternitate? Ar mai avea mintea întreagă? Ar mai percepe ei înşişi că mai există?
Iavi se uită la mine cu o expresie tâmpă – se părea că îl chinuisem prea tare pe bietul băiat.
–Uau, uau şi uau iarăşi! De ce au gândurile tale tendinţa naturală să se îndrepte în direcţia asta?
–Doar o preferinţă personală – i-am întors eu moneda.
Tăcere scurtă. Apoi:
–Ţi-ar plăcea să ai nemurirea?
Am oftat exasperată; auzisem întrebarea asta de atâtea ori.
–Nu, nu şi nu iarăşi! Nemurirea ar fi extrem de naşpa, mai ales dacă aş suferi de insomnii ca ăstea.
Ceea ce, practic, se şi întâmpla.
–Mda, în legătură cu asta.
Iaviri Irivai se reîntoarse la birou, aşezându-se incomod din cauza halatului scurt pentru el şi privindu-mă la aceeaşi înălţime. În mod normal, gestul de a fi privit de la aceeaşi înălţime îmi plăcea extraordinar de mult – dar parcă azi mă enerva.
–Recunosc că nu sunt expert în domeniu, nici pe departe. Nu știu prea multe despre somn și insomnie, așa că ar fi absurd să îți dau un diagnostic până nu mă documentez suficient. Asta nu înseamnă că nu te pot ajuta. Am să mă interesez cât pot eu de mult şi promit că, dacă nu găsesc o cale spre însănătoşire completă, tot o să găsesc o cale spre ameliorare. Între timp...
Şi Iavi scoase un carneţel şi un pix dintr-un sertar al biroului.
–Vreau să aflăm cât mai multe informaţii despre situaţie. Te rog să-mi scrii aici tot orarul tău legat de somn. La ce oră te-ai dus să te culci, la ce oră estimezi că ai adormit, cât estimezi că ai dormit, dacă ai mai stat în pat după ce te-ai trezit, dacă ai avut vise–
L-am întrerupt cu o mişcare a mâinii.
–La ce oră ar trebui să mă duc să mă culc?
–Tocmai ăsta e paradoxul: nu vreau să-mi urmezi un nou orar, vreau să mi-l urmezi pe al tău de până acum, fără să schimbi ceva. Dacă beai cafea, bea în continuare. Dacă beai alcool, bea în continuare. Dacă stai în pat zece ore până adormi, stai în continuare. Notiţele ăstea sunt ca să te observ şi să trag o concluzie, nu să influenţez concluzia.
–Pare plauzibil – am zis admirativ. Eşti un om prudent, Iavi; văd că nu-ţi place să sari direct la farfuria cu friptură.
Am depistat aceeaşi mişcare neplăcută în colţul drept al gurii doctoraşului.
–Cel mai grav în medicină e un diagnostic eronat.
Mă ridicasem iar să plec.
–Dacă zici tu; în cât timp să mai trec pe aici?
–Două săptămâni – răspunse Iaviri Irivai prompt.
L-am salutat şi m-am tirat, cu carneţel şi pix cu tot.

*
M-am întors în biroul doctorului nu în două săptămâni, ci în una – atât de rău mă plictisisem.
–Nu am încă data suficiente. Să nu care cumva să întrerupi studiul la jumate.
Şi Iaviri Irivai mă dădu efectiv afară din cameră.
Abia a doua zi am aflat că avusese o zi groaznică, în care trebuise să facă masaj terapeutic unor babe din sat care aveau probleme cu cocoaşa şi coloana.
L-am iertat pentru asta.

A treia mea vizită la „spitalul" satului se dovedi însă şi mai enervantă.
–Asta cu siguranţă nu este insomnie cronică. Am anumite suspiciuni legate de ce ar putea fi, dar trebuie să mai analizez puţin orarul până să-mi pot confirma teoriile.
M-am uitat la doctorul Iavi oarecum exasperată.
–Nu mă interesează ce e şi cu ce se mănâncă, tot ce vreau e să o tratez. Îmi dai somniferele ălea sau tre' să mă duc pân' la oraş să cumpăr de acolo?
–Nici una, nici alta! strâmbă doctoraşul din nas. Ştii, Jinzo, înainte să încep să studiez la uni medicină, mi-a zis mie o vecină că, după ea, asta ar fi cea mai grea carieră. Am întrebat-o dacă nu s-ar simţi împlinită să-i ajute pe oameni, la care ea mi-a răspuns: „Da, dar asta numai dacă vor şi ei să contribuie la ajutare. Gândeşte-te însă numai câţi inconştienţi o să vină la tine la cabinet, să-ţi ceară tratamente pe care nu o să le urmeze vreodată şi apoi să dea vina pe tine că nu s-au vindecat." Cred că acum încep să pricep la ce se referea. Jinzo, nu sunt vindecător magic şi nici n-aş putea fi; nu veni la mine aşteptându-te să-ţi dau două pastile şi să-ţi treacă. Asta nu pot face. Problema ta este mult mai gravă de atât şi am vaga impresie cum că te complaci în ea, gen „Hai că nu e chiar aşa rău". S-ar putea să mă înşel, dar eu cred că are rădăcini din ordinul psihologicului.
–S-ar putea să mă înşel – l-am citat – dar cred că sunt perfect întreagă la minte.
–Şi nici n-am zis că nu eşti. Dar răspunde-mi şi mie la o curiozitate: cu ce te ocupi ca să-ţi câştigi existenţa, Jinzo?
–Nu duc lipsă de bani, dacă asta insinuezi.
–Nici pe departe. Dar – după câte mi-am dat eu seama despre viaţă – fiecare om trebuie să aducă o contribuţie pentru a primi ceva. Asta se poate realiza pe două căi: ori munceşti tu pentru tine – ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor – ori îţi munceşte altcineva şi partea ta – fie pentru că ţie nu ţi se dă şansa... fie pentru că tu nu eşti în stare să contribui cu nimic. Tu din care categorie faci parte?
Ce frumooos! Stăteam acolo ca toanta, în timp ce cineva cu nici 1% din experienţa mea de viaţă îmi făcea morală.
–Ştii ce? fredonă doctorul Irivai, brusc iluminat. Îl ştii doar pe nea Timică. Roagă-l să-ţi facă o sapă pe măsura ta.
–Pentru?
–Pentru–
Şi Iavi scoase dintr-un sertar un ziar înfăşurat cu ceva zdrăngănitor înăuntru.
–Pune şi tu seminţele astea în pământ. Le-am primit când am venit aici, dar eu nu am timp să mă ocup de ele. Ţi le dau ţie să le creşti şi să le îngrijeşti.
–Nu văd rostul unei grădini de legume.
–O să-l vezi când o să mănânci morcovi şi cartofi.
–E prea mare efortul pentru un rezultat prea nesemnificativ.
–O să apreciezi munca atunci când o să strângi roşiile în mână.
–Legumele nu se seamănă în mijlocul lui iulie.
–Sunt soiuri mai de toamnă ăstea.
–Uite, nu vreau şi gata.
Doctorul clătină dezamăgit din cap.
–Jinzo, ştii de ce îţi dădeam misiunea asta? Avea foarte mult de a face cu starea ta curentă. Două dintre cauzele majore pentru care nu poţi dormi sunt lipsa unei rutine şi lipsa efortului fizic. Speram ca prin lucrul zilnic în grădină să poţi să treci peste asta.
Lovitură sub centură.
–O să le iau atunci – am zis, cu mândria totalmente rănită.
Şi m-am despărţit de spital şi de Iaviri Irivai în termeni buni, neuitând să îi dau câteva puncte în plus pe scara valorilor celui din urmă.

*

–Hai salutare, Jinzo.
Era rândul meu să mă strâmb abia perceptibil din colţul gurii. Orice m-ar fi indispus în ziua aia şi cu atât mai mult vizita doctoraşului, total neanunţată.
Era într-o joi, ora 11:23 dimineaţa, şi eu abia mă trezisem şi apucasem să mă schimb de pijama. Starea mea curentă îmi era complet enervantă şi asta din mai multe motive:
1.Cred că erau vreo cincizeci de grade la mine în casă.
2.Iar aveam o durere de cap îngrozitoare.
3.Pe periuţa mea de dinţi apăruse un păianjen peste noapte.
Prin urmare, numai de cineva academic, serios şi încăpăţânat nu aveam eu chef în momentul ăla.
Iavi însă nu-mi observă indispoziţia. Sau dacă o observă, o trată cât se poate de fără tact şi ignorant.
–Hai să trec direct la subiect – zise el, zumzăind binedispus şi autoinvitându-se la mine în sufragerie. Cred că am reuşit să-ţi identific problema. Am nevoie însă de nişte confirmări. E adevărat că astăzi te-ai trezit cândva între 9 şi 11?
–La 10:44 – am răspuns, deschizând nişte geamuri şi încercând să ascund o parte din dezordinea care dădea pe afară.
–Perfect! Şi al doilea lucru: vreau să mă duci la tine în dormitor.
–Cam direct, nu crezi? am ridicat de o sprânceană, îndesând hârtiile şi pixurile de pe măsuţă sub un mileu.
–E numai în scopuri ştiinţifice – mă lămuri Iavi, nelăsându-se perturbat de insinuarea mea.
–Fie, fie, ştiinţificule – am bombănit.
Habar nu aveam ce putea fi aşa de interes în dormitorul meu haotic, cu patul nefăcut şi cu o tavă de mâncare, cărţi, integrame şi reviste aruncate peste tot.
Doctoraşul însă fu extrem de mulţumit.
–E aşa cum mi-am imaginat, sau poate chiar mai rău – dădu el încântat cearşaful cât colo, aşezându-se pe colţul patului. Jinzo, tu nu acorzi respectul cuvenit somnului.
–Ha? mi-am căscat gura prosteşte. Ce, suntem la greci şi somnul vine sub forma lui Thanatos, sau ce?
–Hai să o luăm altfel, că nu cred că ai înţeles. Când mănânci, îi acorzi respect mâncării, nu?
–Mda, dansez de trei ori în jurul ei şi fac douăzeci şi trei de temenele până la podea – am comentat sarcastic.
–Să mă inviţi la masă, vreau o demonstraţie în direct. Ce vreau e să zic e: prepari mâncarea, ai grijă de ea, o aşezi pe o farfurie curată – în niciun caz nu mănânci de pe jos! – şi alte asemenea, nu?
–Fac treburile pe care le-ai zis numai din motive igienice.
–Bun – încuviinţă Iavi. Şi cu băutura la fel?
–Şi cu băutura la fel.
–Şi cu somnul de ce nu?
–Cum adică?
–Adică exact aşa: tu nu respecţi igiena somnului!
Şi Iavi se ridică de pe pat – înalt, energic şi impunător.
–În primul rând – lumină ziua! zise el, împingând cât colo perdelele. Ai nevoie de lumină să poţi produce hormonul fericirii şi alte asemenea substanţe folositoare. Apoi: întuneric noaptea! Nu mai sta cu veioza dată tare înainte să te culci, lumina puternică împiedică somnul, tocmai de-aia – îţi faci lumină puternică atunci când te trezeşti dimineaţa! Şi nu în ultimul rând, patul – ba nu, tot dormitorul! – trebuie folosit de acum încolo numai şi numai pentru somn! Fără mâncare, fără televizor, fără reviste, fără nimic altceva! Ai înţeles?
Tre' să recunosc – eram puţin intimidată de forţa emanată în casa mea de obicei atât de statică; aşa că am întrebat cu groază:
–Şi chiar nu am voie să fac nimic altceva – nu citit, nu scris, nu mâncat – nimic altceva în dormitor?
–Dragoste – răspunse Iavi cât se poate de nonşalant.
Am oftat a exasperare.
–Chiar crezi că o să mă ajute toate măsurile?
–Da şi nu te grăbi; nu am ajuns încă la miezul problemei.
Ne-am întors în sufragerie să discutăm sus-menţionatul miez; bineînţeles că doctoraşul se apleca incomod la fiecare cadru de uşă să nu dea cu capul.
–Deci – zise el oficial, aşezându-se în faţa măsuţei de cafea şi dând cât colo mileul sub care eu ascunsesem toate nimicurile. Îţi sună sunoscut termenul de ritm cicardian?
M-am aşezat şi eu faţă în faţă, clătinând din cap şi muşcându-mi buza cu oarecare curiozitate.
–Nu am mai auzit de el până acum, dar după denumire... circadian... circa diem... e un ritm care durează aproximativ o zi?
–Corect! aprobă Iavi, mulţumit. Vezi tu, fiecare fiinţă e programată să urmeze un anumit orar – atât în funcţie de anotimp, cât şi de perioada zilei. În cazul omului, cea mai mică unitate se reduce la 24 ore, de aici şi ritmul cicardian.
–24 ore e o convenţie veche aleasă de om în funcţie de mişcarea Pământului în jurul axei sale, de altenanţa lumină-întuneric din era curentă. Trăim în secolul XX. Avem destulă lumină prin electricitate ca să nu mai fie nevoie să ne ghidăm în funcţie de condiţiile naturale – l-am luat eu peste picior.
Doctoraşul însă nu se simţi ofensat – nici pe departe.
–Toate bune şi frumoase, Jinzo, dar nu e chiar aşa. Ai dreptate în sensul că da, lumina artificială poate schimba cu totul ritmul – cred că s-au făcut experimente pe fluturi în legătură cu asta. Pentru un om care însă urmează un orar normal, există anumite momente fixe ale zilei. La două după-amiază creierul e cel mai activ. La şase eşti cel mai somnoros. La două noaptea ai somnul cel mai profund. Nu crezi că ar fi avantajos să-ţi ghidezi activitatea în funcţie de parametrii ăştia?
Cum eu eram prea indiferentă să răspund, Irivai Iaviri continuă.
–În medicină există ceea ce se cheamă DSPS – Delayed Sleep Period Syndrome. Se referă la cei care nu pot dormi la timp, având totuşi un ritm întârziat, dar complet.
–Aaa! am exclamat, de data asta cu total interes. Şi crezi că eu sufăr de DSPS?
–Nici pe departe! oftă Iavi, rânjind încă a mulţumire. Am crezut că ai DSPS la început. Apoi ţi-am analizat orarul somnului şi am descoperit că treaba e mai complicată de atât.
–Adică?
–Adică? Jinzo, drăguţă, tu nu ai un ritm întârziat. Ai un ritm prelungit. Cele 24 de ore ale tale durează aproximativ 31. Uită-te aici, la orarul pe care mi l-ai dat.
Şi Iavi deschise carneţelul cu notiţele scrise de mine.
–Joi acum două săptămâni: te-ai dus la culcare la 7 dimineaţa. Ignorând puiul de somn de pe la zece seara, următoarea dată când te-ai culcat a fost vineri la două după-amiaza. Apoi sâmbătă la nouă seara. Apoi luni la patru dimineaţa şi aşa mai departe.
Doctoraşul continuă să vorbească; mie îmi era brusc foarte cald.
–Sigur că mi s-a părut straniu la început. Citisem de cazuri cu una, maxim două ore întârziere. Dar şapte? Nu cred că a fost vreun pacient înregistrat cu o asemenea ciudăţenie. Este straniu pentru că practic dormi mai puţin şi trăieşti mai mult, cu toate că îţi dă toată viaţa peste cap. Este straniu mai ales şi pentru că eşti atât de tânără; o întârziere de tipul ăsteia ar fi de aşteptat de la cineva mult mai în vârstă.
–Poftim? m-am înecat eu cu aer. De unde şi până unde?
–E, păi ştii cum se zice. La zece ani, un an e o zecime din viaţă. La douăzeci – a douăzecea parte. La şaizeci – a şaizecea parte. Cu cât înaintezi în vârstă, percepi un an ca fiind mai rapid ca până acum şi ai nevoie de mai mulţi ca să simţi că ai trăit aceeaşi perioadă pe care ai fi simţit-o trăind un singur an în tinereţe. La fel ar fi şi cu orele. O oră la vârsta ta ar echivala cu cel puţin trei ore pentru altcineva mai bătrân cu –
–Stai, stai, stai aşa!
Nu mai eram pe scaun; dădeam ture prin sufragerie; simţeam că plutesc într-o revelaţie.
–Hai să vorbim ipotetic, Iavi. Să zicem că cineva a trăit o mi– o sută de ani. Cum ar percepe timpul?
–Probabil că mult mai rapid ca un om normal.
–Dar la o mie de ani?
–O mie? – vedeam cum doctoraşul zâmbeşte. De unde scoţi tu un individ care să trăiască o mie de ani?
–I-po-te-tic! am scuturat violent din mâini. Consideră asta un exerciţiu de imaginaţie.
–Să vedem – îşi scărpină el bărbia. Dacă aş presupune că speranţa de viaţa a unui om normal e undeva în jurul a optzeci de ani... şi pentru un om de optzeci de ani un an e 1/80 din viaţă, în timp ce pentru un om de o mie e 1/1000 din viaţă... păi, un an pentru unul de o mie ar fi cu de 1000:80=12.5 ori mai scurt decât un an pentru unul de optzeci... adică–
–Adică 365:12.5, nepunând la calcul zilele din anii bisecţi. Asta înseamnă – 3650:125, adică 3000:125=24, 650:125625:125=5)+(50:125=0.2), adică fix 29.2 zile, deci aproximativ o lună. Vasăzică un an din viaţa cuiva care a trăit un mileniu e perceput ca o lună. Fain.
„Prin urmare" – am gândit – „eu, care am trăit de trei ori mai mult de atât, percep un an ca zece zile. Superb, relativitate. Chiar superb."
–Ăăă... ai vreun motiv pentru care te preocupă ceva atât de straniu? chestionă doctoraşul, cu veşnicul şi enervantul surâs amabil. Nu e prima dată când aduci vorba de viaţa lungă – şi nemurirea.
–Şi nici nu o să fie ultima – l-am tăiat din scurt. Să zicem că vreau să mă documentez – ca săă, mmm, scriu o poveste. Unul dintre personaje e nemuritor. Cred că pot baza anumite aspecte din viaţa lui pe viaţa reală; şi toată discuţia cu somnul şi cu timpul mi-a adus un moment de inspiraţie.
Ca să fiu sinceră, mă gândisem cândva să-mi public nişte memorii, un jurnal ceva... apoi îmi dădusem seama că sunt prea leneşă pentru un aemenea exerciţiu. Şi, oricum, nu mai aveam memoria de altădată. Plus că ar fi fost totul prea personal.
Iaviri Irivai îmi acceptă, în mod surprinzător de natural, minciuna.
–Păi, dacă percepţia timpului te încurcă, n-ai decât să întorci ceasul cu câteva ore înainte.
–Poftim?
–Personajul tău ar putea fi normal, să zicem, dacă la fiecare sută de ani şi-ar regla ritmul cicardian de la 24+ ore la 24. Nu crezi?
–Ah. Da. – am murmurat vag.
Era ceva adevăr în asta. Nu, nu îmi pregătisem la fiecare secol un program de reabilitare, nici pe departe; dar constatasem şi eu că, de fiecare dată când muream şi o luam de la capăt, somnul meu se regla în conformitate cu orarul de douăzeci şi patru de ore.
–Ştii... – ridică din sprâncene doctoraşul, în timp ce se juca inconştient cu rama de la ochelari. Cred că m-ai indus în eroare. Sau m-am indus eu singur.
Era rândul meu să fiu perplexă.
–Păi?
–Mă întrebam de unde o să iei un om de 1000 de ani. În nicio vorbă de-a ta n-ai spus că e neapărat om.
–Şi adică ar fi o diferenţă dacă ar fi un om sau un trilobit?
–Lăsând la o parte diferenţele evidente de evoluţie, da, bineînţeles. Hai să luăm un caz mai concret. Un şoarece – trăieşte, cu noroc, vreo câţiva ani. Un elefant – câteva decenii. Aparent diferenţa e majoră, dar în realitate – ambii percep viaţa ca fiind la fel de lungă. Îţi dai seama de ce?
–Pentru că şoarecele e permanent în alertă, trăind mai intens, iar elefantul nu se grăbeşte nicăieri, neavând, în fond, prădători naturali.
Iavi scutură mâna prin aer – am dedus cu ciudă că răspunsul meu era greşit.
–Nu chiar. Ai particularizat prea mult cazurile. Ca idee, e vorba de mărime. Cu cât ceva e mai mic, cu atât percepe timpul ca fiind mai lung. O muscă, de exemplu, vede separat cele douăzeci şi cinci de cadre pe secundă când se uită la un film.
–Maaaamă, şi de câte ori am încercat să plesnesc câte o muscă fără să ştiu că nu am nicio şansă s-o nimeresc!
–Hai să ne întoarcem la şoarece. Şoarecele probabil percepe o zi ca fiind interminabil de lungă şi îşi coordonează activităţile în funcţie de percepţia asta. De aici viteza lui, reflexele rapide şi mai ales ritmul cardiac accelerat. E soarta tuturor vietăţilor mici – să ducă o existenţă alertă.
–Vietăţi mici, zici?
Mi-am dus mâna involuntar la inimă; sigur intram şi eu în categoria micilor.
Iaviri Irivai păru însă amuzat.
–Fii serioasă! Eşti, într-adevăr, foarte scundă, dar nu un caz extrem.
–Doi centimetri în minus şi ar fi fost piticism.
–Şi iarăşi mă uimesc cunoştinţele tale din domeniu. În orice caz; nu ai de ce să ai ritmul cardiac mai accelerat; din contră, ar trebui să fii elefant, nu şoarece.
–Data viitoare când vin la tine la cabinet, vreau să îmi asculţi bătăile inimii – am zis, fixându-mi în cap ideea paranoică a unei inimi anormale.
–S-a făcut, să trăiţi!
Se părea că marea seriozitate a doctoraşului se mai destinsese; cred că găsisem ceea ce urmărisem – un om cu care chiar puteam conversa.
Din păcate, când arunci o piatră în baltă, face bâldâbâc; sau pe principiul fizic al acţiunii şi reacţiunii, o dată ce apelasem la I.I. în calitate de cadru medical, era musai să mă şi vindece – chestie de care eu nu prea mai aveam chef.
–Toate bune şi frumoase, Jinzo, dar tot am rămas cu dilema fusului tău orar prelungit.
–Eh, treacă-meargă; acum că ştiu de ce sufăr – ce mai contează? M-ai iluminat şi îmi este de ajuns – am declarat, categoric.
–Nu vrei să ajungi şi tu la normal?
–Nu că nu vreau. Dar în afară de faptul că trebuie să mă duc la culcare cu vreo oră mai devreme în fiecare zi – chestie pe care am încercat-o de atâtea ori şi nu a mers, aşa că de ce ar merge acum – ce altceva pot să fac?
Observasem că I.I. avea uneori o expresie extrem de grijulie şi de răbdătoare, de parcă avea de-a face cu copiii mici; asta era una dintre ocaziile în care o folosea – şi sincer, mă scotea din sărite.
–E adevărat că poţi să grăbeşti somnul cu o oră – şi remediul ăsta este, de obicei, eficient. Dar nu e singurul.
–Apăi? Ce altceva îmi sugerezi?
–Apăi? mă imită el. Apăi dacă mai devreme nu merge, ce-ar fi să încerci mai târziu?
–Adică?
–Adică – în loc să te culci mai devreme cu o oră, te culci mai târziu cu una, până când într-o seară ai să ajungi la ora dorită şi ai să urmezi un orar normal de atunci încolo.
Recunosc; era prima dată când auzeam o trăsnaie ca aia. Probabil în mintea doctoraşului, dacă rămâneai prins în gheaţă, trebuia mai întâi să te scufunzi cu totul şi abia apoi să ieşi la suprafaţă întreg. Era un gen de mentalitate pe care nu o mai întâlnisem; imediat toleranţa mea pentru I.I. se transformă într-o oarecare stimă pentru competenţa lui.
–Dar e super! Super super! Cred că de un program întârziat mă pot ţine, zău!
–Mă bucur că-ţi place ideea, dar pentru orice eventualitate–
Şi doctoraşul îmi înmână înapoi carnetul meu de somnologie.
–Ţi-am făcut un nou orar acolo; ţine-te de el cât poţi de mult.
–Mă ţin, promit. Merită să mă ţin. Dar mi se pare extraordinar! L-ai scris încă dinainte să mă vizitezi. Erai aşa sigur că o să fiu de acord să-l urmez?
–De obicei nu mă refuză lumea dacă îi aduc argumente raţionale–
–Dacă ai ştii lumea mai bine! am fluierat, distrată.

Deseori, în cadrul unei conversaţii amicale – cum începusem eu cu doctoraşul o dată ce se limpeziseră apele – apar momente de tăcere dramatice după câte o replică importantă. Era într-unul dintre momentele ăstea de linişte când discuţia noastră a fost perturbată – de nimic altceva decât de mugetul unei vaci.
–Oho, s-a făcut deja aşa târziu? am zis, uitându-mă la încheietură fără măcar să observ cât indica ceasul. Se pare că avem vizitatori!
Şi am fugit de unde eram – pe scaunul cel mai înalt, în mijlocul sufrageriei – direct la intrare, într-un timp record.
–Salve, amica mea!
–Eee, salve! Îţi dau eu salve de nu te vezi! bombăni o Dora bronzată şi supărată, intrând în casă şi ştergându-se de praf pe veşnicii pantaloni scurţi. Ai ceva de mâncare? Mi-e o foame de moooor!
–Am o supa deliciosa, dar nu ţi-o dau până nu îmi spui cu cât ai progresat azi în domeniul nobil al învăţării–
–Ce învăţat? Ce domeniu? Tâmpita de Joiana 0.02 iar a fugit de mine la cinci kilometri depărtare. Ştii cât m-am chinuit s-o aduc înapoi?!
–Mda, mi se părea mie că e în formă! am chicotit, în timp ce mă holbam pe geam la vaca legată de nucul de la poartă.
–Frate, dar nu mai suport! Mi s-a luat! Gata! De ce trebuie să-mi pierd tinereţea, vitalitatea şi răbdarea stând de fundul unei vaci? Parcă n-aş fi în stare să fac şi eu ceva mai inteligent – aaa, salve, dom' doctor!
I-am aruncat Dorei o privire ironică, gen „Lui îi spui „salve" şi mie nu!"-
–Nu ştiam că sunteţi în vizită, dacă aş fi avut habar,  mi-aş fi cenzurat plângerile cât de cât! continuă Dora, salutând milităreşte. Nu-i frumos să te dezlănţui aşa de faţă cu oamenii citiţi!
„Dezlănţuirea" de care vorbea nu era mare brânză, considerând personalitatea Dorei per total. Iavi însă păru încurcat de scuza inutilă, aşa că murmură el însuşi o scuză:
–De fapt, eu tocmai plecam.
–Ce-ai aaaaia?! am sărit şi eu, şi Dora, apucându-l fiecare de câte un braţ şi târându-l la unison până în bucătărie (bietul băiat era prea şocat ca să se mai împotrivească).
–Trebuie să stai la masă! l-am împins eu pe un scaun.
–Este magnificum! tună Dora înfocată, fără nicio legătură cu contextul.
–Avem supă! Supă cu morcovi, cum îţi place ţie!
–Dar eram în pauză – şi s-a cam terminat – pufăi Iavi, cu o voce minusculă.
–Aaa? Pauză? Pauză de masă, ai? Păi chiar nu are sens o pauză de masă fără vreo masă!
I.I.gemu învins; eu şi Dora băturăm palma învingătoare.

*

Abia peste o săptămână, reflectând la după-amiaza asta, mi-am dat seama că ei amândoi – Dora şi Iavi – erau singurii în pustietatea asta cărora chiar le apreciasem compania; prin urmare, trebuia să îi preţuiesc suficient de mult încât să vină de la sine să îmi alunge plictiseala şi singurătatea.



Scrisă prin 2011
Altă poveste cu Jinzo: http://maribranzeinc.blogspot.ro/2013/02/zmeul-zmeelor.html